Nu
sunt capabil de trădări, de aceea niciodată nu mi-am trădat fericirile ori
nefericirile. Orice noapte împreună, orice decembrie
împreună, ne-au stors de aroganța săvârșită dinaintea lumii. Tot ceea ce defulam
în derizoriul cotidian ne vindeca în noapte, când îmbrățișați lăsam modestia în
seama lumii. Sunt greșeli care-mi pot fi reproșate. Sunt vinovat pentru că
te-am recomandat viciilor, însă fără ele am fi fost un cuplu anost. Te-am
absolvit de timiditate, te-am îmbrăcat în sudoarea merelor coapte, m-am tăvălit în aroma cognacului și a nopții. Ne-am
permis iluzia fericirii și deziluzia rațiunii. Am fost adeseori la un pas de
naufragiul în fericire, dar ne-am temut de pedeapsa inevitabilă a nefericirii
finale. În destin îmi ești pedeapsa absolutului atins. Te-aș fi vrut prezentă într-una
din nopțile polare însă viața nu ne-a făcut această concesie. Numai cine a
atins absolutul în iubire poate înțelege valoarea compromisului unei concesii.
De aceea viața doar ne răsfață și noi suntem datori să luptăm împotriva
capriciilor ei. Acum dacă aș avea putința unei alegeri, mi-ar fi mai dragă
noaptea cu tine, cognacul, merele coapte
și moartea într-următorii zori, decât rutina acestui suntem doar pentru a fi. Ce poate fi mai reușit decât să
pieri în toiul unei iubiri?...
Tandrețea
noastră o mai regăsesc doar în pietre...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu