Dintr-un decembrie (X) - Iubind nechibzuit murim încet...

           Ca să-mi pot ucide complet amintirile, să merg mai departe fără tine, îmi oblig acest decembrie la concesii care momentan par iremediabile. Însă totul este mai simplu decât pare, nu este decât rutina unei nostalgii. Purificarea, precum orice împlinire la nivelul ființial, impune sacrificii.

         Din iubirea noastră am plecat precum un musafir omenit, adică nici flămând, setos ori suferind. Finalul a fost salvat de sinceritate. Între noi s-a interpus acea tăcere glaciară, făr' de întrebare, făr ' de răspuns. ți-am mulțumit pentru tăcerea dintre noi, pentru că orice cuvânt scăpat atunci avea însușirea prisosului.  Nu am avut așteptări atunci, nu am nici acum. S-a întâmplat între noi, ca în orice relație clandestină, ascunsă indiscreției semenilor, ca fiecare să avem parte de prea multă umbră din partea celor care nu au înțeles mai nimic din ceea ce suntem, din ceea ce ne doream. Asedii au fost, inutile, cel puțin în cazul meu. Nu este loc de reproș, nu este loc de împăcare. Ar mai încăpea în noi ceva încăierări trupești care să compenseze lipsa noastră.

         Îmi amintesc doar frumos despre tine. Nu știu de ce nu-mi mai vine a noi. Când te-am dezbrăcat pentru prima oară am știut că te-am vindecat de pudoare. Apoi prima împlinire ne-a adus și crima asupra candorii. Tot ce-a urmat a mimat începuturile noastre, a prevestit inevitabilul. Nu implic între noi capriciile sorții, vina pentru tot ce nu s-a împlinit ne aparține. Am renunțat la cumpătare pentru a trăi preaplinul. Ție nu-ți pot reproșa nimic. Eu am renunțat la cumpătare, tu ai renunțat la tot. Nu ți-am spus niciodată, însă... Erau nopți în care după ce striveam între noi pasiunea, în timp ce tu te odihneai în braţele mele, eu mă gândeam despre noi ca un Antonius şi Cleopatra, care sfidau mulţimea cu dragostea lor, obligându-i la ipocrizie. Ei ne admirau public, în sinea lor ne-ar fi ucis cu pietre. Ce am avut noi Dumnezeu a refuzat umanității; noi ne-am permis totul, inclusiv blasfemia de a gusta din tentația fericirii. Până la fericire este multă umblătură pentru a o atinge, dar cu iluzia ei ne hrănim acceptabil.

         Nu ne suntem îndatorați prin reciprocitate cu nimic. Nici măcar cu frumosul amintirilor. Mergi înainte ca și mine, fosta mea dragă. Am ajuns abia la a X-a epistolă evadată din capcana unei versificări. Decembrie este al meu, al tău, al nostru, al celor care tânjesc după iubire și mere coapte...