Dintr-un decembrie (II) - Iubește ca să fii iubit

         Totul este să nu te temi. În fapt, aceasta este secretul. Să nu te temi de iubire. Să nu existe temeri în a iubi și a fi iubit(ă). Căci indiferent cât de aspră poate fi această trăire, toate cele rezultate din împărtășirea iubirii cândva vor fi lăsate în urmă.

         Recunoaște-mi măcar acest merit. Deși îmi amintesc cu limpezime despre prima rostire te iubesc, eu am fost cel care a spus-o primul. Confesiunea primordială trebuia împlinită pentru că totul pare mai ușor după descărcarea emoției. Ți-ai eliberat ființa de greutatea tainei. În cel mai nefericit caz, chiar și în eventualitatea unui refuz, rămânem cu incertitudinile. Nu m-am temut de lipsa reciprocității, fiindcă întotdeauna când iubești simți dacă trăirea îți este împărtășită. Pentru unul ca mine totul se joacă pe o singură mână, fără a alege momentul, căci orice așteptare a momentului mă umplea de frica unui refuz.         

         Atunci când ți-am spus-o era iarnă, nu aceeași, însă tot un decembrie. Nu aveam zăpadă și nici mirosul merelor coapte. Aveam doar mirosul adrenalinei plecat din fiara stârnită. În aparență eram calm, însă în mine fiara era pregătită pentru ripostă, pentru devorare. Agresivitatea mea psihică era pregătită doar pentru temerile tale, pentru necunoscutul care-ți eram atunci, nicidecum pentru tine, întreaga. Tu aveai pavăza unei singurătăți asumate pe care mi-ai împărtășit-o doar mie. Un scut firav pentru forța mea, însă suficient pentru autoeducația altruistă cu care mă procopsisem în vremurile dinaintea neînsemnatului noi. Neînsemnat numesc noi-ul care am fost în anonimatul umanității, căci pentru ceea ce am fost însemna punctul din care pleca și se reconstruia universul. Îți mai amintești cum știam a te iubi? Te iubeam cu patima imposibilului, cu patima acelui nu mai pot, nici cu, nici fără tine. Iubindu-te cum îmi stă în putințe, te-am iubit în tot dimprejurul și înăuntrul tău. Poate am greșit iubindu-te peste toată ființa, căci poate te-am iubit inegal și insuficient, în unele clipe foarte probabil și în niciundele unde nici măcar nu erai. Câtă risipă și totuși câtuși de puțin te-am iubit. Ce-am risipit a revenit în mine și mai intens, însă parcă în același ridicol nicăieri.             

         Cât m-ai iubit tu?! Voi păstra numai pentru mine...