Dintr-un decembrie (IV) – Primul sărut a fost primul păcat împlinit...

       Am așteptat prea mult primul sărut. Afirmația aceasta este recentă, pot spune chiar prezentă, pornită din inima melancoliei care mă-nsoțește în sordida rânduială a cuvintelor pe care tocmai le așez într-un firesc al absurdului. Pentru că e absurd zeiță să-mi mai stea sufletul înghesuit în imensitatea vidului, acum când tu nici măcar nu-mi ești prezență. Mă încurc și descurc în mine, cu același tine absent. Pentru mine în acel decembrie în care te-am întâlnit, lumea devenise un templu în care cu persuasiunea sufletului care-mi surprinse ființa, te căutam. Te găseam mereu în același loc, parcă așteptându-mă pentru ispășirea unei pedepse. În zvâcnirile tăcerilor  noastre mă gândeam adeseori că unul pentru celălalt suntem cea mai cumplită pedeapsă, cumplit de frumoasă.

Prima zăpadă nu mi-a adus nimic, nici un gând al refugiului. Pe atunci râdeam de îndrăgostiți și lăsam frâul liber ridicolul în anarhia cultivată de practicienii iubirii;   în același timp mă dedicasem căutării din templul lumii tale. Scriu aceste rânduri și mă regăsesc în anarhia de atunci. Mi-e interesant și nepotrivit faptul că nu ne-am certat niciodată. Am ratat multe în absența unei dispute; acum îmi vin în minte multe, însă m-aș opri la amorul împăcării. Dacă mi-ar fi și-n vrerea rațiunii te-aș aduce înapoi pentru a mai împlinii ce a rămas neîmplinit. Sufletul meu și-a pierdut suplețea de atunci, nu mai rabdă fuga înspre alte destine necitite încă și o împlinire în acest decembrie ar însemna să prinzi rădăcini definitive în mine. În acel al doilea decembrie ți-ai înfipt nedelicat mugurii iubirii tale în fertilitatea sufletului meu, dar mie nici că-mi păsa, pentru că-mi plăcea să te iubesc cu durerea înmuguririi tale în mine. S-a întâmplat primul sărut! A fost ca prima ninsoare dintr-o toamnă târzie; nu a durat mult dar a fost cu supliciul intensului nedeslușit, acel intens care impune un mai vreau, mai dă-mi, mai stai.

Cât de șubred este sufletul în fața nevoilor primare. Primul sărut mi-a stins incandescența lucidității care-mi striga tot mai slab dintr-un oarecare îndepărtat aflat în mișcarea infinitului: ți-a venit rândul la iubire. Atunci am crezut în minele ascuns lumii și mie, în decesul sinelui și în începutul totului care urma să vie. A fost primul păcat împotriva mea, împotriva străduinței ființiale. Am fost răpus de un amor nebun, frumos și absurd. De la păcatul meu au pornit toate păcatele tale, cele împlinite. Mi-aș dori să știu că nu am fost iertat pentru cele neîmplinite, dar nu voi afla asta niciodată. Niciodată nu mi-ai suportat rațiunea! Acum trăiesc unul din rarele momente când mă simt la rându-mi insuportabil. Din fericire mă cert eu pentru amândoi. Să mai trăiesc încă o dezamăgire îmi aduce iminența unui nou păcat dus la împlinire. Îmi plac păcatele. Îmi amintesc cum le iubeam. Tu ce mai faci?!...