...
sunt sigur că sunt frânturi de idei pe care le-ai uitat sau îți sunt favorabile
într-o amnezie ușoară. Îți plăcea enorm să mă auzi divagând pe teme filozofice,
mai ales în nopțile vii stropite cu neastâmpărul neînțelegerilor mele. Sunt
adeptul celor concrete și palpabile și astfel multe întrebări pline de
sindromul ambiguității mi-au îmbunătățit rutina cotidiană; foarte adevărat,
uneori m-au împins într-o rătăcire dezrădăcinătoare. Mă ascultai cu o decență a
iubirii care mă uimea. Sunt convins că nu te-ai schimbat și decența ta este
unul dintre cele care-mi lipsesc. Monologam despre Dumnezeu și mă certam imaginar
diavolesc cu El. Îi reproșam nimicnicia lumii, ratarea Lui într-omul ca și creație,
indolența sub acoperirea Liberului Arbitru. Sunt convins că te amuzai în
ascuns, însă într-un târziu am remarcat că acest amuzament devenise pentru tine
o stare introspectivă naturală. A gândi
îți devenise totuna cu respirația. Te-am influențat în nonsensul simplității
afective din relația ta cu El, căci pentru tine ceea ce fusese un refugiu
devenise un teatru de război al rațiunii vs afect. Ți-am transmis tot ce a fost
lipsit de pudoare în relația conversațională și afectivă cu Divinitatea, iar
pentru tine ingenua, orice a fost cu putința unei hrane ființiale a fost ca o
invitație la cină. Revoltele mele și cinele tale servite de mine au devenit un
alt preludiu. Târziu m-ai acceptat ca iubit în carne, dar când ai acceptat
desfrâul mi l-ai împărtășit deplin. Cum naiba să nu te fi iubit pentru toate
păcatele asumate?!
Și acum afirm că singurul de neclintit
în toate, în fericire și nefericire, deopotrivă, este Dumnezeu. Până la tine,
draga mea amintire, mă consideram așijderea. Un neclintit în nefericirea mea,
un neclintit în sarcasmul dăruit celor atinși de îndrăgosteală. Ce neghiobie
mi-a fost de trebuință când mi-ai trebuit?! tu mi-ai adus decăderea din
luciditate. A fost cea mai plăcută cădere trăită vreodată și de atunci orice
cădere îmi provoacă regăsirea trăirii. Apoi, liniștea mea s-a dus și a doua
oară, în momentul trezirii conștiinței. Conștiința nu m-a întrebat niciodată despre
tine, m-a întrebat pe mine despre ce caut prin preajmă-ți. Culmea ipocriziei a
constat în iubirea necondiționată pe care conștiința proprie ți-a purtat-o. Conștiința
mea te-a iubit înzecit dinaintea rațiunii, care avea îndoieli. Cred că cel mai
mult te-a iubit trupul meu. Mi-a fost feerie fiece trădare a cărnii prin
tremur, sudoare și stoarcere până la epuizare. Nu este și acesta un mod de a
iubi? În mine mai există totuși ceva neclintit. Dorința carnală. În blasfemia mea... sunt sigur că Dumnezeu te dorește la fel de mult!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu