...
și din al doilea decembrie împreună, în cele din urmă mi te-ai oferit și tu. În
primul decembrie ne-am făcut concesii doar în netihna gândurilor. Atunci timpul
ne răsfăța așezându-ne pe fiecare în gândurile celuilalt fără să țină cont de
distanțe. Marmura pielii tale îmi seducea imaginația. Imaginar mi-am permis să
te iubesc în toate, să te posed sălbatic și repede pentru ca amorul nostru
să-ți lipsească, să mă rechemi în tinele flămând. În aceleași fugare secunde
ale gândurilor îți înșelam căutările sufletești dovedindu-mi fățiș nevrednicia
dinaintea dorinței tale. Atunci nu mi-am dorit să fiu apa care să-ți stingă
văpaia cărnii, m-am limitat nemernic la fermitatea vântului care s-o întrețină.
Acest scenariu imaginar l-am gândit pentru noi ca un preludiu pentru ceea ce am
avut ulterior. Într-adevăr am împărțit acest prelung preludiu. Când te-am înțeles
și acceptat ca femeia plecată pe calea desăvârșirii mi-a fost prea târziu. Ție
nu. Ai mai fi avut răbdare, eu îmi devastasem deja cămările întunecate ale
sufletului. Eram hămesit de furia unei iubiri ce se cerea împărțită. Într-un
alt dintr-un decembrie, nu am idee al
câtelea, îți voi povesti cum mi-a fost în acea de-atunci, ultimă foame. Au fost
atâtea decembrie aromate cu scorțișoara merelor coapte, încât nu este loc de
regrete. Dacă mai este ceva loc, atunci poate de dor...
Al doilea decembrie m-a împlinit.
Nuditatea ta mi-a revelat bunul gust al Divinității. Te-a sculptat frumos și cu
finețe. Nu doream să știu ce destin ți-a pregătit, m-am bucurat că fac parte
din el. Soarta m-a răsfățat să fiu eu cel care să te inițieze în ale vieții,
însă am plătit un preț pe măsură. M-am obligat să pun hățuri instinctelor și să
pun stavilă cuvintelor adunate în pâlnia minții. Am învățat să tac. Mai mult
decât atât, am învățat să-ți ascult tăcerile; apoi am învățat să comunic cu
ele. Din mare am devenit fluviu, iar furtunile le-am stins în delta dorințelor
mele. Astfel am învățat să mă vărs în
tine. Înțeleptul Esop spunea că există pe
astă lume trei calamități: focul, femeia și marea. Cu tine le-am avut pe
toate și prin tine adeseori am sfidat moartea. Ai un merit în ceea ce sunt.
Este tot ceea ce mi-a rămas, tot ceea ce duc peste tot cu mine. Invariabil,
astfel te port în mine și acest sentiment insesizabil mă bucură. Cum altfel aș
putea să-mi explic uneori zâmbetul iscat din senin, fără motiv, în odihna
chipului?!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu