Ne
regăsesc în aceste epistole într-un îndepărtat mult prea recent. Îmi este de un
ieri și azi, fără de care nici un mâine nu ar exista. Mă recitesc în aceste
epistole, care se scriu de la sine și am o singură bucurie. De la Byron citire
draga mea, îți spun că scrisorile vechi merită citite pentru că nu suportă
răspuns. Epopeea acestui prelungit decembrie
a meritat din plin. Indiferent de câtă asprime și-a permis timpul cu noi,
pentru mine totul a rămas în viul ființei. Ne-au petrecut și pătruns ispitele,
ne-am călit în oțelul stiletului cu care ne-am separat de cordonul ombilical al
neputinței Universului. Mi-a fost și îmi este de un bine nefiresc pentru că
dincolo de liniște nu am mai aflat nimic în afară de noi. Te port într-un
respect neconvențional afectiv plin de afecțiune. Te-am extras definitiv din
nopțile noastre și te-am păstrat în mirosul congnacului
și al merelor coapte.
Greșelile noastre ne-au întremat
dinaintea oricărei iertări întâmplate. Ce-am construit împreună poartă amprenta
inimii. Mă bucură faptul că te-am întâlnit între cele două neștiute eternități,
cea din care am venit și cea în care mă voi duce. Mă întristează doar faptul că
unde voi merge nu te voi lua cu mine. Știu că această tristețe nu-și are rostul,
pentru că ea aparține tuturor și noi ne-am promis unicitatea. Conversațiile
noastre au fost rare însă pline de intens. Am trăit printre tăceri și fierbințeala
trupurilor, între eros și hedonism, între pasional și moarte. Am aparținut
sclaviei faptelor, gesturilor, dorințelor refuzând-o pe cea a cuvintelor. Ce-mi
mai pot dori?! Aducerea noastră înapoi, mai mult decât ni se întâmplă în taina
prezentului, ar fi totuna mucegaiului pe merele coapte.
Decembrie li se întâmplă
și ignoranților. Ne-am reușit împreună, ne-am ales eternitatea într-un diferit.
Rămân doar tăcerile, decembrie și merele coapte...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu