Absența din lut

Motto: ”Nu te scârbi de speța omenească și nu te descuraja: cu timpul lutul se preschimbă în marmură ”

                   Pitagora

În țesuturile firii s-a așternut în pânda-i viscerală tăișul lucidității. Nu e loc pentru ceea ce Divinul a creat, nu e loc pentru semeni și încăpățânarea lăuntrică care aduce posibilul doar în traversarea destinului. Tot ceea ce omul a creat se datorează unor destine singuratice care au sfidat firescul conceptual aparținând ăstei lumi. Dinapoia oricărei izbânzi asupra vieții s-a ascuns un caracter și o voință potrivnică gloatei; un caracter și o voință care și-au asumat sacrificiul doar pentru înfăptuirea a ceea ce semenii catalogau ca fiind o nebunie și de pe urma cărora generațiile nemeritoase beneficiază cu indolență în prezent.

Singurătatea aparține doar celor care cunosc despre lume și oameni, cunosc despre durere și creație, despre sinceritatea și loialitatea dinaintea principiilor. Am renunțat la rugă pentru semeni, dar nu înainte de a renunța la ruga pentru sine. Până la abandonarea în brațele lucidității speram în oameni, în puțini nu în majoritatea lor, credeam în ideea unui bine comun, așezat și domestic, un bine capabil să reziste tendinței descompunerii doar prin simpla prezență a adevărurilor care l-au creat. Când adevărul, onestitatea, simplitatea nu sunt de trebuință celor care-ți seamănă doar prin carne și sânge, atunci alegi să-i părăsești. La început te lupți cu tristețea; urmează disprețul, ca apoi totul să încapă într-o imensă melancolie devenită sursa lirismului care te definește.

Debarasat de carnea și suflarea lumii mă pregătesc de goliciunea care s-a așezat de-a dreapta și stânga tăișului lucidității. Singura invazie permisă vine din exterior și mă-ndeamnă la gânduri despre Cel care și-a asumat modelarea lutului din care s-a creat seminția umană. Și-mi spun cu gravitatea firii că sunt absentul din lutul lumii, iar locul meu înspre întoarcere va fi doar în cava stâncii. Când în mine zidit-am tăcerile, zidit-am și gândul de bine și dragul de semeni. În sângele calcificat, tot ce-am iubit devenit-a o albie secată care păstrează memoria și sarea ultimei lacrimi ...