”... metru de pământ și cer, ...”

Dezamăgirea, ca și ofertă, o pot numi una dintre calitățile concrete ale semenilor. Precum insist eu vis-a-vis de aprofundarea stărilor, asemeni insistă și oamenii în exersarea dezamăgirilor. Este cumplit pentru semeni să nu mai seduca pe cineva asemeni lor, să nu întindă năvodul pentru capturi naive, să nu irosească ceva suflet în inutilitatea unei investiții fără viitor, să nu profite de investiția sinceră a celor pentru care ei contează. Mă îndepărtez tot mai mult de ceea ce-mi seamănă doar anatomic, fiindcă sunt unul dintre ultimii principiali nebuni. Nu mă dezic de erorile mele și nici ceea ce este calitate, nu mă dezic nici de caracter. Sunt dificil, extrem de greu de mulțumit, aproape imposibil de sedus (mă refer la frumos indiferent de sorgintea lui, că provine din natură sau din umanitate), am instincte cultivate, o rațiune extrem de practică și un car de bun simț - care îmi spune să tac și să plec definitiv chiar atunci când cei dragi îmi greșesc grav. Nu sunt un pătimaș al vreunei superiorități, al vreunei stăpâniri între semeni, dar sub nici o formă nu voi fi vreodată adeptul supunerii. 

”A avea caracter înseamnă a fi capabil de cruzime” spunea Cioran într-unul din caietele sale. Îi dau dreptate! Considerați-mă cel mai sălbatic și sângeros animal cu putință, atunci când sunt obligat să-mi încalc principiile, să renunț la caracter, la munca pe care am depus-o supraviețuind vieții și amărăciunilor ei, amărăciuni produse de voi, cei care-mi semănați. Un foarte apropiat prieten , C., îmi spunea în vinerea mare că sunt un dogmatic, că sunt în atitudine, gândire, simțire și visceralitate, expresia esenței. Se-ntâmplă să port această cruciadă împotriva neputinței, superficialității și mediocrității umanității de prea multă vreme. Am ajuns să prefer propria-mi lașitate și cuvântul scris decât lupta. Nu abandonez cruciada, schimb tactica, fiindcă în acest război nu există cavalerism și nici prizonierat. M-am îndepărtat de esența existenței, iubirea și astfel, de om. Îmi este străin sentimentul urii, chiar dacă cândva trăiam precum în versul lui Păunescu: ”mi-ajunge-un metru de pământ și cer/ să pot să cânt, să pot să mă ofer”. Această înstrăinare mă apropie tot mai mult de iluzia seninului din albastrul cerului și uneori Îl întreb, dincolo de orice retorică: ” ... cum de-am ajuns a numai fi și când ...?” ...

PS: ... care-i aveți, bucurați-vă de îngeri ...