Cunosc mult prea multă lume și
din acest motiv trăiesc sentimentul unei ineficiențe plictisitoare. Cel mai
probabil, acesta este și motivul pentru care am înlocuit comunicarea cu distanța
prin înstrăinare. Sunt capabil de orice tâmpenie ascunsă-ntr-un gând, dar ceea
ce cred și spun semenii despre mine nu a fost niciodată una dintre preocupările
mele majore. Știu mai multe despre toți din juru-mi decât știu ei despre mine și
aceasta mă-ntristează pentru că este o altă dovadă a irosirii. În timp ce
personajele care se simt îndatorate cu bârfe despre mine se ocupă cu intuiția, blajinul
din mine se închide în certitudini și astfel, în verdicte. Totul, de la concept
până la creație, se pierde în prejudecăți. Mi-e atât de dor de simplitate și
naturalețe, încât plimbarea prin cimitir mi-a devenit obișnuință. În parcuri și păduri viul s-a mucegăit, în
cimitire viul stă în taina unei compasiuni și lacrima are gustul sincerității
sării. În orice liniște te poți iubi autentic, departe de orice prejudecată ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu