Tratându-mi nefericirea ...

     Nebunia nefericirii se află în toţi care mai suntem. Suportabilitatea noastră, când mă gândesc la semeni, atinge paroxismul şi traiul în comun mă nefericeşte cumplit. Cum se poate trăi în toleranţă când nimic sfânt nu mai regăsesc în cei asemeni mie, doar prin carne şi oase? Sunt cuprins de o silă cumplită dinaintea fiecărui gest de falsă generozitate. Privesc în om şi simt în el o inadaptabilitate crâncenă a sinelui cu devenirea ori tendinţa de reaşezare între cele lumeşti. Omul este un atelier în care destinu-i făureşte declinul, în care tot ce-a pregătit Divinul spre a fi har se fereacă într-un delir al singurătăţii.

     Am ajuns, suportându-vă, să mă tratez de agonia unei nostalgii străbune. M-aş fi preferat un sălbatic în hoarda ce bântuia somnul amăgiţilor, să spintec orice spirit închis în colivia tăcerii şi ruşinii de a fi altfel, să eliberez sângele de spaima sincerităţii. Fiinţialitatea nu ar trebui să existe în afara a ceea ce suntem, nu ar trebui să accepte nici un soi de alter ego - concept al supravieţuirii. Care este scopul vieţii când nu mai suntem , când ne-am îndepărtat de esenţa noastră, de sinele care refuză carcera falsităţii? Îmi este de certitudine, din dens în mai dens, că scopul scriiturii mele nu este înspre scuturarea semenilor şi trezirea lor din somnul neraţiunii şi neiubirii, mai degrabă scopul mă vizează direct înspre salvarea din nefericirea de a fi contemporan ăstei lumi, atemporal sfinţilor - privilegiaţi ai eticii singurătăţii ...