Umanitatea mă caută pentru a-mi reproșa teoria conform
căreia neputința îi definește. Acest abandon anticipat și evident, o stare de
fapt existențială, nu este pe placul celor care se spetesc într-o dinamică
temeinic anarhică, dar pentru ei această dinamică este suficientă pentru a-și
îmbunătăți viața. Adică, a nu te supune nici unei ordini interioare sau
exterioare ființei, doar pentru că ea nu există, înseamnă că umbra ta
fertilizează pământul? Am senzația unei incompatibilități între neghiobiile
noastre; mai mult decât atât nici umbrele noastre nu se iubesc ...
*
Îmi este mai de îngăduință dinaintea unei apatii simple decât
dinaintea acelei apatii resemnative specifică smereniei purificatoare. În
biserică intrăm doar de dragul suferinței, nicidecum de dragul Divinului sau
treimii Lui ...
*
Există și un sfânt căruia i-a
fost refuzat intrarea în Eden. Noi îl numim Sf. Așteaptă, iar în destine el
este descris ca ”întâmplare” ...
*
Tot ce este frumos și creat de om, nu de natură, nu pot
privi și admira decât cu sufletul. Privirea mi s-a distrus privindu-l pe om,
văzându-l, indiferent cum, în focul creației sau demența distrugerii creației
altora. Oare Dumnezeu mă vede?! ...
*
Am uitat gustul dorului. Fiind obișnuit cu amărăciunea
ușor dulceagă a detașării, mi-e-n știința conștiinței că pentru a-mi fi dor de
ceva sau cineva ar trebui să primesc o nouă viață, un soi de renaștere. Și cum
orice naștere este o intrare inconștientă în viață, simt deja cum mă sufocă
senzația deja-vu-ului ...
*
Văd, ating, doresc, gust, iubesc. Și?! ... încă tot nu mi-am răspuns ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu