Să trăiești condensat, constrâns
de conștiința dedicată doar acelei zile în care trăiești. Să fi dăruit doar
prezentului infim, să percepi ziua de mâine ca pe o incertitudine, în care
orice spirit de aventură s-a pierdut undeva în trecutul tău tumultos. Paradoxal,
să trăiești în prezentul acestui azi fără conștiința trecutului.
Am un răspuns pentru mine în
ceea ce privește lipsa conștiinței trecutului. Trecutul aparține nimănui. Tot
ce s-a realizat în miile de ani de istorie nu are importanță și relevanță
pentru contemporani. Altfel, dacă trăim tot ceea ce suntem și ni se întâmplă,
rău sau bun, doar datorită a ceea ce s-a creat și întâmplat în istoria
universală și cea personală, iar acest fapt ne este indiferent, atunci mă
întreb spre ce privim într-un mâine?! Lipsa unei dovezi palpabile că mâine ceva
se va schimba în bine ne ține blocați în cotidianul supus supraviețuirii. Ori supraviețuirea
nu este absolut deloc o încântătoare perspectivă asupra vieții.
Pentru orice respirație
trecutul ar fi de maximă importanță. Lui îi datorăm totul; datorită a tot ceea
ce am trăit , gândit, făcut și de ce nu?!... și iubit, am devenit ceea ce
suntem. Nu mi-e dor de ceea ce am fost inițial, de acele vremuri în care
naivitatea mă-ndemna să mă tăvălesc prin viața, mi-e dor doar de viață, chiar
dacă ea presupune principialitate. Mi-ar fi mai de simplitate în existență,
dacă aș recunoaște că nu mi-am instrăinat-o suficient, simplitatea. De ce îmi
este de sensuri și răspunsuri, când aș putea conduce în regatul neputinței? Este
suficient o doză mică de șarlatanism și oportunism, mai departe totul de vine
posibil datorită celor fără simțire, gândire și plini de temeri, vanitate și
lăcomie.
Singura lăcomie pe care mi-aș
asuma-o ar fi devorarea vieții. Ce folos că v-am lăsat vouă această lăcomie?!
... Nu mai simt nimic, nici măcar senzația de foame sau sete ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu