Oricât am încerca
să explicăm sau să convingem semenii de intensitatea latentă a eului, în
perspectiva detașării definitorii dinaintea marelui nimic asumat încântător tot
de către semeni, am realizat că este imposibil. Dramele individuale sunt
categoric mai profunde și dureroase decât cele comune umanității. Sunt uși care
se deschid noilor veniți doar pentru a se închide într-un târziu relativ. În cazul
meu sunt uși care odată închise rămân infinitului zăvorâte. Mi-e din ce în ce
mai dificil în a mă face înțeles. Cum putem fi accesibili, oricâtă decădere
impune umanizarea, cuiva care doar a cochetat cu suferința? Cum putem intra în
sangvinitatea celor care nu au murit niciodată? Câtă alinare putem aduce celor
care prin tristețea zâmbetului induc în sine nopți polare stingând lumina și
căldura soarelui? Sunt întrebări care prin lipsa perpetuă a concretului mă
înstrăinează și mai mult de ceea ce cândva iubeam. Până ieri când spațiul
lăuntric destinat liniștilor mi-a fost invadat căutam a-mi potoli setea de
tristețuri adulmecând nefericirea altora, implicându-mă total în ele. Precum un
blestem agonia s-a lipit de mine, îmi e un stigmat în toate care sunt și mă
definesc. Există o consolare în toată această agonie, anume lipsa
superficialității, căci astfel nu mi se poate reproșa a greși decât
definitoriu. Singurii demoni pe care-i cunosc și-i asum sunt semenii. Un alt
deja-vu îmi dă târcoale afectului: “Umanitate!
Recunosc: ești singurul meu viciu declarat, acceptat și asumat!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu