Despre păcatul iubirii (IV)

Nici o tristețe nu seamănă cu alta, precum nici o nefericire nu seamănă cu altele. Sursa nefericirilor noastre provine din discernământul trezit de eșecul unei iubiri. Genetic suntem înzestrați cu această aplecare spre a oferi iubire celor care nu împărtășesc trăirea noastră. Iubim nefericirea altora fără să avem un motiv real, fără să încercăm schimbarea acelei nefericiri. Tristețea celor pe care îi iubim ne înduioșează până la îndobitocire și ajungem să trăim doar pentru a ne identifica cu ea. O explicație ridicolă dar demonstrată are ca fundament termenul comparației. Ajunși la apogeul neîmplinirii prin ratare, inevitabil ne vom compara nefericirile și ne vom dori cu asiduitate ca nefericirea noastră să eclipseze toate trăirile de până atunci. Avem o nouă motivație, anume aceea de a trăi printr-un perfid sacrificiu în ticăloșia speranței declarată public afirmând “iubesc”. Într-un adevăr suntem purtătorii sentimentului până-n cea mai ridicolă profunzime afectivă și sfârșim în zvârcolirile unui iad nedorit și neasumat. Nefericirea noastră capătă expresiile fatidicului înduioșind un alt nefericit mult mai puțin afectat decât noi. Lanțul trofic se continuă, paradoxul amuzant fiind faptul că acest lanț este format din zale nefericite și provenite din destine neinspirat prelucrate. La ce-mi folosește acest sacrificiu, când știu cum voi sfârși? Sub care motiv mi-aș dori să mă atașez lanțului? Între ironia unei nefericiri și cea a unei sinucideri, sincer o prefer pe prima ...