Pot afirma fără să mă tem de stigmatizare că noțiunea “timp”
este cea mai mare minciună a tuturor
vremurilor. “Timpul le rezolvă pe toate”, ”Timpul
aduce uitarea”, “Orice relație se construiește în timp” sau alte
aforisme de genul acesta se pot înscrie în categoria marilor neghiobii. Îmi
repugnă. Nimic nu e veșnic. Singurele certitudini pe care le avem sunt ceea ce
trăim prin clipă și moartea. Viața veșnică este forma de exprimare a speranței
amărăciunii habotnicilor osândiți. Clipa trecută devine amintire, iar viitorul
nu e nimic decât o incertă aventură. Timp există din plin pentru fiecare dintre
noi. Muribunzii mai au timp de o rugăciune, singuraticii au suficient timp
pentru alte deziluzii iar nefericiții găsesc permanent timp pentru confirmarea
nefericirii lor. La ce-mi este de trebuință atâta timp? Să învâț din greșeli,
persistând în ele? Să îmi bagatelizez iubirea prin neacceptarea rutinei? Să-i
fericesc pe semeni etalându-mi neputința de-ai schimba? Câtă umilință poate
îndura cineva cerșind iertare și de cât timp este nevoie pentru a ierta? De când conștiința mi-a fost invadată de
germenii ratărilor voastre nu mi-a rămas în sangvinul rece decât “continuă”. Nu iubim până ne trece sau până la epuizare,
iubim până aproapele devine certitudine și secretele lor ne-au infestat cu
mucegai. E o stupizenie să-ți mărturisești păcatele dinaintea celor care îți
proclamă iubire, fiindcă ei nu au nici puterea de a înțelege și nici timp
pentru a ierta. Niciodată nu m-am jucat cu iubirea cuiva și când am dăruit tot
ce-a fost de trăit s-a petrecut în flăcări. În mine am crescut mereu ruguri
organice; pe ele am pârjolit trăirile, păcatele și ulterior trădările. Când
iubesc nu am nevoie de pretexte, ulterior când doresc să o păstrez , da.
Pretextul existenței mele se sprijină pe ideea că timpul care mi-a rămas îmi
aparține …
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu