Foto by Henri Cartier-Bresson
Se întâmplă de câţiva ani încoace să fiu măcinat de întrebarea “… de
unde această obsesie
de a aşeza oamenii în albia seacă a unui destin, doar privindu-i? Mi-e
îndeajuns acest perfid joc al imaginaţiei pentru a trăi, pentru a-mi face loc
în astă lume sustrăgându-mă evidenţei, înrobindu-mă aparenţelor?”. De când m-am dedicat picturii m-am amăgit că primesc acea iertare
divină la care aspir într-o tăcere falsă. Această obsesie nu ar fi existat dacă
în acea seară îmi stăpâneam singurătatea. Bătrânul peruan care privea
intersecţia lumilor de pe “le Pont de l'Europe” mi-a înţeles cel mai bine
intenţia atunci când mi-am fixat obiectivul asupra profilului. Toată acea
serenitate afişată s-a ascuns sub rictusul ridat al gurii, iar printr-un
şuierat lingvistic stâlcit, cu dialect împrumutat din suburbiile Parisului meu drag
cândva, mi-a urat să “aparţin pe vecie
sufletelor luate”. Niciunde pe bătrânul continent sau în fierbinta
Mă
aflu într-un tren care, sper ca de obicei, mă duce cât mai departe de acel
nicăieri de care nu mă pot debarasa. Acum un minut imortalizasem doi tineri
seduşi de liniştea unui somn fără vise. Nu ştiu nimic despre ei, dar privindu-i
realizez că cel puţin acum nimic nu se poate interpune îmbrăţişării lor. Un
destin comun le-a frânt demult acele aspiraţii adolescentine, în care rutina
era înlocuită de jocurile seducţiei. Îmi amintesc de nebunia frumoasă care-mi
domina sangvinitatea; căutam în permanenţă să fiu definiţia elogiului adus
vieţii. Tremuram în bucuria înfăptuirii fiecărui păcat în parte; fireşte, ca un
bun catolic ce sunt, acele păcate le-am
încadrat mereu în acea categorie a celor uşoare, acceptate şi ulterior iertate.
Aveam avântul şi avantajul sorgintei latine din care mă trag, seminţie pentru
care nimic nu este imposibil şi căreia drama îi este foarte dragă atâta vreme
cât din ea răzbate sălbăticia ludică a suferinţei. Mă uit la cuplul din
avanposturile poziţiei mele şi liniştea lor mă revoltă. Lipsa de reacţie la
gândurile mele mă dezrădăcinează de harul din mine. Nimic nu pot privi fără
luciditate, caut în orice gest, privire sau rid acel ceva care să-l motiveze pe
om pentru a-şi îndeplini destinul. Care destin?...
Sunt
măcinat de propria-mi neputinţă. Mă obsedează blestemul bătrânului peruan de pe
“le Pont de l'Europe”. Acum trei seri una dintre amabilele gazde îmi traducea ”Blestemul” Mariei Tănase. “Cine iubeşte
şi lasă/Dumnezeu să-i dea pedeapsă ...”. Stranie cântare, dar şi mai
stranie este plăcerea ce m-a răscolit căutând a înţelege blestemul; mai mult de
atât doream cu asiduitate a mi-l asuma, a-l substitui blestemului bătrânului. Oare
cei doi în adormirea lor, se tem de El? Se gândesc vreodată la jurămintele
depuse dinaintea unui altar în care stau la dispoziţia neuitării toate
dorinţele unei lumi ascunse vederii? Mi-i inchipui statui ai unei ruşini
viitoare, aferentă neîmplinirii jurămintelor. Ce este omul mai mult decât un
prădător dominat de instinctul supravieţurii? Avem în gena comună nevoia
dominării, procreerii şi mai puţin inteligenţa creaţiei. Aceasta din urmă
trebuie crescută, cultivată şi spre disperarea neştiută a noastră preţuită cu
sacrificii. De ce nu pot afla în aceşti tineri simplitatea bunului gust şi a
decenţei? De ce îmi este de trebuinţă a îngropa frumosul în supliciul unui
martiriu existenţial? Sunt robul acestui blestem! Tot ceea ce am fotografiat de
atunci a fost descarnat şi disecat până la atingerea fierei. Mâ gândesc că
nimic nu este gratuit şi că acest har al meu trebuie compensat prin nefericirea
de a fi om. Mă ţine în viaţă doar faptul că se va întâmpla cândva, cumva, să
fiu salvat. Mă privesc în fiece moment de cumpănă în oglinda sufletului meu şi
mi-e milă de mine. Ar trebui să găsesc cândva, undeva, curajul de a mă
fotografia, căci un autoportret nu poate dezvălui decât insuficienţa unui om
încarcerat în vidul propriului suflet. Blestemul Mariei Tănase îl aflu mai
degrabă în autoportretul ciuntit al lui Van Gogh, sau în misiunea Freudiană
“Orice creator ne face capabili să profităm de acum de
propriile noastre fantasme, fără reproş şi fără ruşine”, decât în idila adormită a celor doi tineri.
Iertaţi-mă tineri
senini! În orice se poate afla frumosul, chiar şi în acest tren al aceluiaşi “nicăieri”…
România,
într-un tren numit “nicăieri”, o noapte oarecare din vara lui ‘75
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu