Suntem
raritate cei cărora viața le-a indus stări paroxistice, care trăind adeseori
dincolo de limite au încetat a se bucura ori întrista, atunci când prezentul aduce
aceste stări. La începuturile existenței am învățat să ascult, apoi să tac;
într-un târziu nu foarte îndepărtat a sosit și timpul iertărilor. Totul se
explică prin apartenența pentru ce ne este drag. Sunt oameni de care prefer să-mi
fie dor, decât să-i trec pentru mine în neființă și atunci tac. Există cert
diferență între drag, dor și iubire, iar cele trei stări definesc preaplinul afectului;
ulterior urmează decăderea și dacă supraviețuim acestei apocalipse, totul se
stinge în iertare și uitare. Ca să ajungem la iertare, ne-am târât atunci când existența
nu mai avea argumente pentru a-și împlini menirea. Iertându-mă de neputințe am
reușit să înțeleg semenii, apoi să-i iert. Atunci când ierți nu este nevoie de
cuvinte, este nevoie doar de împăcare. Egoistul o face doar cu sinele, resemnații
includ și semenii, iar cei din urmă, inițiații, închid cercul prin acceptarea
Divinității. Iertarea publică ajută doar muribunzilor; celor pe care în noi
i-am condamnat la exil definitiv nu le putem spune de iertare, pentru că încă
au drepturi asupra noastră și prin simpla influență sau apartenența asupra gândurilor.
A fi onest cu cei care contează nu este totuna cu a le arunca adevărurile în
față. Adevărul nu este acceptat în momentele pe care noi le considerăm
potrivite, ci în momentele lor potrivite. Și totuși cui folosește adevărul în
afara conștiinței? Acum aleg să tac și poate o sa-mi fie cândva dor, de ceea ce
acum îmi este drag. Mai pot a alege între prinsoarea unei noi înălțări din
ruinele existenței mele și recăderea în abis sau letargia tăcerii, iertării,
uitării …
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu