Să excelezi în dorințe este singurul motiv real al
nefericirii. Dorința stă în natura umană și în lipsa ei nu există evoluție;
prezența ei suportă necesitatea împlinirii și ulterior divizarea în alte și
alte dorinți. Ele cresc odată cu noi, ne deconspiră și în cele din urmă, trădează.
Din exprimarea lor ar trebui să învățăm despre cum suntem, să aducem
certitudinea existenței sinelui. Când dorințele depășesc împăcarea cu sinele,
invariabil urmează minciuna. Mințind despre noi ne vom înșela în toate și
aspirațiile noastre devin blesteme. Odată ce am înțeles că nu-i putem cere
infinitului să devină punct existența noastră va avea dimensiunea rezonabilului.
Dorințele care ne aduc neajunsurile devin în timp adicții, iar adicțiile nu
sunt decât începutul sfârșitului. Suntem făcuți pentru a accepta orice este
uman, de la extaz până la ruină și această candoare a subconștientului ar
trebui să ne fie de suficiență pentru a ne simți împliniți. Când vom înțelege
și accepta că a fi limitat nu este totuna cu a ne cunoaște limitele, existența
noastră prin dorințe se va opri la cunoaștere iar neputința nu va mai fi un mod
de viață și imposibilul va fi posibil.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu