intens

 

orice aș îmbrățișa,
oricum aș atinge,
oricât aș săruta,
în mine se stinge;
 
orice aș privi,
oriunde aș fi,
oricât mi-aș dori,
se întâmplă-a iubi.
 
orice de mi-ai da,
oricât de puține,
oricum m-aș trăda
avându-te-n vine;
 
orice de culoare,
oricât din venin,
iubirea sub soare

plătită-i prin chin.
 
orice, oricum,
oriunde, oricât,
prezent și trecut,
în cer, pe pământ,
iubesc un parfum,
femeie din vânt…
  

recviem

 
în noi tăcere și-ntre noi
un hău adânc nemăsurabil,
de-i iad sau rai e tot război,
un fatalism indescifrabil;
 
un corp respiră altul nu,
ferestre închise dinspre viață,
durerea taie-n interior
și hăul dintre noi îngheață.
 
îți știu durerea pe de rost,
îmi știu durerea ca pe-un vers,
nu ne mai suntem adăpost
și Dumnezeu din gând ne-a șters;
 
în casă-s toate întunecate
și-un rece în așternut întins,
păcate pline, amestecate,
în iadul meu, focul l-au stins.
 
speranța-i calea spre nimic,
debarcader secat de ape,
din lemnul crucii fă-mi un foc,
dezgheață-mi iadul,
scoate-mă din noapte;
 
în noi tăcere și-ntre noi,
un vers albit de timp rămâne,
un epitaf pe un pietroi
și urma ta peste țărâne.
 
în pâinea ta de peste zile
și-n ruga ce mi-ai pus deoparte,
păstrează-mi loc în amintire,
să te iubesc și după moarte…

trebuie…

 
caut, caut, și mă caut
de o cale de ieșire,
cel mai mare prefăcut
mi s-a-nțepenit în fire;
 
mint, zâmbesc și mă feresc
te urăsc și te iubesc,
totu’-n juru-mi făcătură,
cicatrice, bătătură,
mi s-au inserat în suflet,
nu-s speranță, mi-s doar urlet,
stau pe piele și în oase,
doruri grele care-s roase
de-acea teamă ce-am crescut,
am iubit cum am putut,
am urât cum am știut,
sunt același n-a trecut,
presupun că-s prizonier
în etern nu efemer,
mintea grea făcută-i piatră
se prăvale-n ființa toată,
cade-n hăul meu adânc,
smulge inima bătând
și din hău îmi dă dispreț,
mi-s o carne fără preț!...
 
caut, caut, și mă caut,
tu cumva mă-ngăduie,
am mințit, nu te-am urât,
ce iubesc îmi trebuie,
trebuie,
trebuie,
trebuie…
 

respir…

respir ușor, respir cu teamă,
învăț să pierd, s-accept, să trec
de amintirea ce te cheamă,
de plânsu’-n care mă înec;
 
nu mă-nțeleg de ce-am plecat,
de ce-am lăsat ce-am strâns în brațe,
mi-a fost prea bine-amestecat,
acum m-aș da pe-un pumn de gloanțe.
 
nici nu mai dorm, nu mă mai simt,
respir ușor, respir cu teamă,
doar morții i-aș mai da consimt,
da-s prea sărac să trec de vamă;
 
blestemul meu să te iubesc
să-l dau la troc e prea puțin,
în iad degeaba mă trudesc,
ratarea-i pusă în destin.
 
mă-ntind de tot sperând un vis
în care aflu-a ta iertare,
respir ușor, mi-e interzis,
să cad cu moartea la-mpăcare;
 
trag aer cât să mai respir,
respir ușor, respir cu teamă,
în vis sunt negrul trandafir,
sunt trocul tău lăsat la vamă…
  

și dacă…

… cale-mi pui renunț
să te-ating, să-ți vorbesc, să te simt,
iubirii îi fac un denunț,
am să tac, am să plec prin consimt;
 
… nu mă-ntorc acasă,
nu te-ndur, nu te iert, nu te știu,
rătăcitorului aleasă,
tot tăcând, te iubesc și îți scriu.
 
din amintiri te mai degust,
apoi amar, sangvin și un ”amin!”,
și dacă adevărul este just
revin și plec, mă simt străin;
 
… lacrimi vor mai fi,
mă mint, mă iert și iar mă mint,
arid sau viscol prin pustii,
blestem, jurăsc, dar nu dezmint.
 
… mai trăiesc puțin,
întâi amin, în doi sangvin și-n trei supliciul,
de nu-nțelegi de ce suspin,
o fac să-mi duc până la capăt viciul.
 
… ești tot mai departe,
respir, inspir, instinct și un târziu,
un dor răzbate ce desparte,
nebun, tăcut, dar încă-ți scriu…
 

amor fati

 

avem în noi o temă din născare,
cum să fii om, neom și iarăși om,
din sine mă stârnește o-ntrebare,
”tu ești Adam sau parte din atom?!”;
 
am învățat din toate cât se poate
și-am învățat să tac, să râd, să plâng,
hrănindu-mă cu coapte și necoapte,
am învățat ce-i prețul pe cuvânt.
 
am repetat la nesfârșit decența
și am picat la fugă și înfrânt,
mi-am risipit devreme inocența,
dar mi-am fixat spinarea în pământ;
 
mă-ndoi doar când iubirea mă adie,
atunci când simt iertarea vie-n viu,
în furia lumii aruncată-n vrie
sunt adăpost destinului pustiu.
 
uitarea-i calea frântă spre iertare,
nu-s vrednic de coroana mea din spini,
învrednicit cu propria-mi suportare,
mai las din mine hrană pentru câini;
 
m-accept pe mine și mi-accept destinul,
că-n pragul lumii nu însemn nimic,
mi-e dulce braga și amar pelinul,
devin cenușă doar să mă ridic…
 

conjugă-mă!

tu vocea-mi o vei auzi
și luni, și marți, și cât se poate,
în dimineți îți voi șopti,
”aleasă-mi ești până în moarte!”;
 
nu-i clipa aprigă destul
să-mi dea departele de tine,
același eu își știe rostul
domestic cert între jivine.
 
acum mi-e clar cerul senin,
perversul ploilor în noapte
și mușcătura-ți cu venin
ființialul tău ce mă străbate;
 
ce piedici pot să-mi stea în cale,
să mă împingă în renunț?!
pulsând în semnele vitale,
iubesc total și mă denunț!
 
tu poți a-mi reproșa orice,
că-mi pierd tot sensul și credința,
purtată-n gânduri josnice,
tot tu îmi vindeci dependența.
 
mă-ncep înspre definitiv,
robit, egal, sau dezrobit,
în orice lume-mi ești motiv,
să mă conjug în ”te-am iubit!”…
 

poveste

o poveste, undeva, se-ncheie,
o alta se șterge în tăcere,
există alte ne’ncepute,
vor arde și vor fi pierdute;
 
povestea noastră-i un banal,
un aberant convențional,
un doi neverosimil, sec,
o haină veche, fald, eșec.
 
furați de sânge reciproc,
între minciuni și echivoc,
în antiteza și nimic,
consensul mut din epidermic.
 
te las de tot iubirea mea,
povestea mea, povestea ta,
le las desculțe, dezbrăcate,
iubire laică-n păcate;
 
povești în lume se încheie,
a noastră trage în tăcere,
cu gloanțe din iubirea oarbă
în infinit să ne absoarbă…

al nimănui și totuși…

sunt omul care poartă aceleași două chipuri,
unul pentru semeni și altul pentru mine,
tânjind după iubire, trudind nesaț la trupuri,
eu din stăpânul lumii ajuns-am în robie.
 
robia-i numai una și ea îți aparține,
nălucă-mi ești pe suflet, stârnindu-mă-n conștiință,
războiul lumii noastre deloc nu mă conține,
aș vrea să-mi fii străină, dar tu îmi stai în ființă;
 
cu ură și iubire ți-acopăr viul trupescul,
blestemul cade-n rugă și ruga cade-n plâns,
nebun te simt în toate, firesc și nefirescul
și viața fără tine îmi pare-un neajuns.
 
sunt eu, nebunul care ascuns sub două chipuri
denunț întreg pământul, suflarea, apa, vântul,
iubindu-te pe tine, voi renunța la trupuri,
al nimănui și totuși, îmi ești deznodământul…
 

culoarea ploii

acum, că plouă, în mine plânge
privirea ta rătăcitoare,
mă răsucește, mă constrânge,
o stare-n care totul doare;
 
iar ochii tăi îmi dau sentință
culoarea ploii ei purtând,
în ape adânci și în neființă
se stinge orice legământ.
 
mereu grăbită precum apa,
te scurgi, acaparezi, inunzi,
e toamnă-n mine, cade pleoapa,
o crimă ascunsă în rotunzi;
 
pământul care-ți adora călcâiul
ajuns-a praf de vânt purtat,
din viața scurtă ca gutuiul
nemaifiind vești, am dezertat.
 
precum ți-am spus ajuns-am toamnă
și sufletul se-nchide-n vreri,
s-a scuturat, iubită doamnă,
pierzând speranțe, apoi dureri.
 
cum nu-i ceri soarelui s-apună
sau ploii stropii să-și oprească,
tu lasă-mi inima-n minciună,
ea a ales să te iubească;
 
am fost un pretendent la fericire
nemeritând culoarea ploii,
mă bate-un gând și-o rătăcire:
din umbra mea se nasc strigoii…
 

banalul în vers simplu

 

câte stele stau sub soare
încercând să se aprindă,
câte-s oare căzătoare,
în dorinți să te cuprindă?
 
câte vânturi se strâng valma
încropindu-se-n furtună,
câte-s adieri în palma
ce ți-ar prinde-n păr cunună?
 
câte ploi sărace-n picuri
strânge-ar lacrimile mele,
ca să stingă-a-mele focuri,
să te îmbăiezi în ele?
 
câte fire din nisipuri,
de pe maluri, din pustii,
desenând a tale chipuri
iscusit-au vijelii?
 
câte gânduri nepoftite
încercând să te ascundă,
au stârnit în minți smintite
o iubire furibundă?
 
câte litere sărace
încercând s-adune versul,
mi-au ucis umila pace
spulberându-mi Universul?
 
câte doruri călătoare
pot trimite să te-ajungă,
câte ape din izvoare
setea știu ca să mi-o stingă?
 
câte oare-s născocite
și mai pot fi îndurate,
câte drumuri încâlcite
sunt de tine-ndepărtate?
 
tu să ai răspuns la toate
te conjur să-mi dai de știre,
până-n moarte, cât se poate,
te găsesc a mea menire…
 

inutil

 
m-am revăzut în umbra unei nopți,
nălucă fulgerând o amintire,
încă mă-ntreb: ”cum mai suporți
să-i dai singurătății veșnicie?!”
 
poate că-mi aparțin deplin
în lumea mea perfidă prin mistere,
mi-am interzis să beau pelin,
ori să iubesc ce simt că piere.
 
nu sunt făcut să am răspunsuri,
nici să mă lupt până la capăt,
am obosit, străbat întinsuri
și-un rest din mine-am pus sub lacăt;
 
mă culc și mă trezesc flămând
să înțeleg ce-nseamnă golul,
sunt suflet rupt, abia palpând,
și-n sânge negru’, ca nămolul.
 
n-am rădăcini și n-am aflat
un suflet unde-s țintuit,
e toamnă-n mine, răspicat,
și ce-am iubit s-a veștejit.
 
nu-s trist, nici mort, dar nici nu-s viu,
răzbat ca apa doar prin ploaie,
iar toată lumea-i un pustiu,
destin de neînscris pe-o foaie;
 
mai vin, mai plec, dar nu rămân,
ascuns perfid în versatil,
mă amăgesc, mă tot amân,
mimând o viață-n inutil…

 

gând ciobit

cu tăișul gândului
tai linia imaginară
ce separă lumea omului
de lumea originară;
 
cu tăișul cuvântului
tai ce-i absurd și urât,
fug de umbra trecutului
fug de prezent și-atât.
 
cu tăișul privirii
separ zarea de mare,
însângerez trandafirii
și pun ura-n adorare;
 
cu tăișul spiritului
scot păcatul prin post,
induc viață lutului,
Iubirii dându-i un rost.
 
cu al sabiei tăiș
arunc viața-n moarte
și plec pe furiș
de nimic să am parte…
 

eclipsa

 
pot să te-ntreb pe unde umbra-ți șade
și-n care întuneric te ascunde?
intenția mea provoacă ambuscade,
tăcerea mea să te inunde;
 
cândva mi-erai un țurțure în vară
topit lasciv sub lava mângâierii,
făceam din zi o noapte incendiară,
sudoarea noastră avea gustul mierii.
 
în noul gând prin firea mea ciudată,
tandrețea ta a prins rigid de lut,
cămașa inimii pe viu îmi e brodată,
cu amintiri ce le-am pierdut;
 
doar cerul știe ce purtăm în sânge,
ce ne adună și ce ne se separă,
m-aș sprijini în lacrimi dac-aș plânge,
iar amintirea nu mi-ar fi povară.
 
natura tace și-ți privește umbra,
tăcerea mea mai poartă o-ntrebare,
cât timp mă lasă moartea, sumbra,
pot să te-ntreb pe unde umbra-ți șade?
 

sindrom

la ce-ntrebări se mai impun răspunsuri
când mi-este greu știind că nu-ți mai sunt?!
degeaba dezmierdare și liniște-n întinsuri,
degeaba zeii ne coboară pe pământ;
 
de ce mi-e greu știind că-ți este bine,
de ce sunt trist știind că te iubesc?!
chiar de îmi dai întregul ce-mi cuvine,
firescul tău m-ajunge-n nefiresc.
 
cum să separ iertarea mea de moarte,
cum să le întorc pe toate în firesc,
greșesc, repar, le potrivesc pe toate
și îmi tratez demența prin ”iubesc”;
 
ce ne desparte nu-i de suficiență,
ce ne apropie nu e-ntr-un destul,
ce-i mâine-i doar motivul din pasiență,
ce-i astăzi ‘i-un motiv pentru sătul.
 
sub ce-ntrebări ți-ascunzi starea de veghe,
la care gesturi mai aștepți răspuns?!
tristețea mea m-a îmbrăcat în zeghe,
tristețea ta îmi este-un neajuns;
 
nu-i pot reda firescului savoarea
acelui simplu dor de la-nceput,
m-am priceput dar mi-am pierdut răbdarea,
mă simt o renunțare-n absolut…
   

nedevenire

 

levitez. doar prin gând nu prin faptă,
doar o neglijență dinspre ceea ce sunt,
în fond suntem nimicul ascuns în șoaptă,
nimicul dintr-un ”zăbovind pe pământ”;
 
mă păstrez înspre omul căutându-se prin om,
mă caut și mă simt prin tălpi și prin palme,
mă visez asudând în simptomul uscatului pom
sedus de-o-nchipuită Evă și perfectul ei din forme.
 
mă-ndrept s-ating, mă-ndrept să gust din interzis,
mă pedepsesc prin gestul cel mai lacom,
străin pierdut pe sensul destinului contrazis,
sindromul luciferic, o pledoarie pentru supraom;
 
în mine se duce un război în toată firea,
prin el rezist la tot ce mi-a indus geneza,
respir conștient, respir din plin nenorocirea,
iubesc păcatul, femeia, omul, refuzând asceza.
 
în fond ce se mai poate oare în astă lume,
ce plus sau minus pot s-aduc în firea ta preocupată,
plătesc în ieri, în azi, iubirea mea să se consume,
mă ard pe rugul cel mai stins, îmi ești coroana Lui ghimpată;
 
mă voi opri când încă mai rezist și mă suport,
din a iubi tot ce-a sfidat și a respins firescul,
nedevenirea mea se-ascunde între viu și mort,
astfel mă știu, iubind complet, sublimu-ți și grotescul…

odă iubirii ascunse

acum, pentru că plouă,
mi-am amintit că mi-ai fost strop,
în răsărit picur de rouă
și-n noapte viul din potop;
 
pentru că sunt în ceas de seară,
mi-am amintit, mi-ai fost amurg
și flacăra topită-n ceară,
o rugă-ascunsă-n demiurg.
 
când simt că ochiul mi se zbate
și tâmpla simte a ta lipsă,
îmi ești din nou intensitate
și-un soare negru în eclipsă.
 
chiar nu mai știu cine îmi sunt
și cum de mi-ai ieșit în cale,
acum că plouă și-n amurg de gând,
nehotărât în puncte cardinale,
 
mă las turbării grea din vânt
purtat în vrajba lumii prenupțiale,
și-n rătăcirea mea zidită prin cuvânt
voi da tribut iubirii primordiale.
 
tributul meu să fie propriul eu,
al nimănui și totuși ‘ți-aparțin,
în ceara, tâmpla și amurgul meu
să-mi fii tu rătăcirea din destin…
 

dor de tine

mă declar într-un plâns și-o tristețe,
departe în noapte iubirii i-e bine,
în mine himere stârnesc injustețe
și toate-s nimicuri când mi-e dor de tine;
 
se încaieră fiare în umbra ta rece,
tandrețea-ți se pierde în paturi străine,
plagiatul iubirii în tine petrece,
și toate se uită când mi-e dor de tine.
 
mă târâi pe urma-ți duhnind a păcate
sau stau în genunchi strivit sub suspine,
de tine n-am parte, de mine n-am parte
și toate-s degeaba când mi-e dor de tine;
 
departe ești dusă sau poate pe-aproape,
iar inima-n canturi slăbite se ține,
groparii se-adună iubirea-mi să-ngroape

dar pământul îngheață când mi-e dor de tine.
 
mă tem de-acea apă din lacrimi ce-i strânsă,
de sarea uscată pe buze și-n pâine,
de moartea perfidă în sânge ascunsă,
dar totul se arde când mi-e dor de tine;
 
din când în când mă-ntreb de am scăpare,
dacă mai pot, mai poți și cât va mai ține,
în mine simt viața încet cum dispare
dar orice-i posibil când mi-e dor de tine.
 
mie- dor de tine și de umbra ta cea rece,
mi-e dor să văd cum umbra-ți calea mi-o petrece…