conjugă-mă!

tu vocea-mi o vei auzi
și luni, și marți, și cât se poate,
în dimineți îți voi șopti,
”aleasă-mi ești până în moarte!”;
 
nu-i clipa aprigă destul
să-mi dea departele de tine,
același eu își știe rostul
domestic cert între jivine.
 
acum mi-e clar cerul senin,
perversul ploilor în noapte
și mușcătura-ți cu venin
ființialul tău ce mă străbate;
 
ce piedici pot să-mi stea în cale,
să mă împingă în renunț?!
pulsând în semnele vitale,
iubesc total și mă denunț!
 
tu poți a-mi reproșa orice,
că-mi pierd tot sensul și credința,
purtată-n gânduri josnice,
tot tu îmi vindeci dependența.
 
mă-ncep înspre definitiv,
robit, egal, sau dezrobit,
în orice lume-mi ești motiv,
să mă conjug în ”te-am iubit!”…