recviem

 
în noi tăcere și-ntre noi
un hău adânc nemăsurabil,
de-i iad sau rai e tot război,
un fatalism indescifrabil;
 
un corp respiră altul nu,
ferestre închise dinspre viață,
durerea taie-n interior
și hăul dintre noi îngheață.
 
îți știu durerea pe de rost,
îmi știu durerea ca pe-un vers,
nu ne mai suntem adăpost
și Dumnezeu din gând ne-a șters;
 
în casă-s toate întunecate
și-un rece în așternut întins,
păcate pline, amestecate,
în iadul meu, focul l-au stins.
 
speranța-i calea spre nimic,
debarcader secat de ape,
din lemnul crucii fă-mi un foc,
dezgheață-mi iadul,
scoate-mă din noapte;
 
în noi tăcere și-ntre noi,
un vers albit de timp rămâne,
un epitaf pe un pietroi
și urma ta peste țărâne.
 
în pâinea ta de peste zile
și-n ruga ce mi-ai pus deoparte,
păstrează-mi loc în amintire,
să te iubesc și după moarte…