inutil

 
m-am revăzut în umbra unei nopți,
nălucă fulgerând o amintire,
încă mă-ntreb: ”cum mai suporți
să-i dai singurătății veșnicie?!”
 
poate că-mi aparțin deplin
în lumea mea perfidă prin mistere,
mi-am interzis să beau pelin,
ori să iubesc ce simt că piere.
 
nu sunt făcut să am răspunsuri,
nici să mă lupt până la capăt,
am obosit, străbat întinsuri
și-un rest din mine-am pus sub lacăt;
 
mă culc și mă trezesc flămând
să înțeleg ce-nseamnă golul,
sunt suflet rupt, abia palpând,
și-n sânge negru’, ca nămolul.
 
n-am rădăcini și n-am aflat
un suflet unde-s țintuit,
e toamnă-n mine, răspicat,
și ce-am iubit s-a veștejit.
 
nu-s trist, nici mort, dar nici nu-s viu,
răzbat ca apa doar prin ploaie,
iar toată lumea-i un pustiu,
destin de neînscris pe-o foaie;
 
mai vin, mai plec, dar nu rămân,
ascuns perfid în versatil,
mă amăgesc, mă tot amân,
mimând o viață-n inutil…