banalul în vers simplu

 

câte stele stau sub soare
încercând să se aprindă,
câte-s oare căzătoare,
în dorinți să te cuprindă?
 
câte vânturi se strâng valma
încropindu-se-n furtună,
câte-s adieri în palma
ce ți-ar prinde-n păr cunună?
 
câte ploi sărace-n picuri
strânge-ar lacrimile mele,
ca să stingă-a-mele focuri,
să te îmbăiezi în ele?
 
câte fire din nisipuri,
de pe maluri, din pustii,
desenând a tale chipuri
iscusit-au vijelii?
 
câte gânduri nepoftite
încercând să te ascundă,
au stârnit în minți smintite
o iubire furibundă?
 
câte litere sărace
încercând s-adune versul,
mi-au ucis umila pace
spulberându-mi Universul?
 
câte doruri călătoare
pot trimite să te-ajungă,
câte ape din izvoare
setea știu ca să mi-o stingă?
 
câte oare-s născocite
și mai pot fi îndurate,
câte drumuri încâlcite
sunt de tine-ndepărtate?
 
tu să ai răspuns la toate
te conjur să-mi dai de știre,
până-n moarte, cât se poate,
te găsesc a mea menire…