culoarea ploii

acum, că plouă, în mine plânge
privirea ta rătăcitoare,
mă răsucește, mă constrânge,
o stare-n care totul doare;
 
iar ochii tăi îmi dau sentință
culoarea ploii ei purtând,
în ape adânci și în neființă
se stinge orice legământ.
 
mereu grăbită precum apa,
te scurgi, acaparezi, inunzi,
e toamnă-n mine, cade pleoapa,
o crimă ascunsă în rotunzi;
 
pământul care-ți adora călcâiul
ajuns-a praf de vânt purtat,
din viața scurtă ca gutuiul
nemaifiind vești, am dezertat.
 
precum ți-am spus ajuns-am toamnă
și sufletul se-nchide-n vreri,
s-a scuturat, iubită doamnă,
pierzând speranțe, apoi dureri.
 
cum nu-i ceri soarelui s-apună
sau ploii stropii să-și oprească,
tu lasă-mi inima-n minciună,
ea a ales să te iubească;
 
am fost un pretendent la fericire
nemeritând culoarea ploii,
mă bate-un gând și-o rătăcire:
din umbra mea se nasc strigoii…