.jpg)
O luptă fără final este
căutarea adevărului. Să umblu prin lume și printre semeni să mă conving de
meritele existenței mă sfârșește într-o rutină melancolică fără noimă. Prin
trebuința firii mă absolv de orice vină în încercarea dobândirii adevărului,
căci aflarea acestuia m-ar despovăra de anarhia gândurilor. Astfel, încărcată de
nuanțe și culori, viața îmi pare o unică concesie în corolarul autenticei mele
singurătăți. Nu îmi este în putință ori vrere împărțirea deliriumului cu care
suport nulitatea ăstei lumi; a mă diviza între lumi și a devora acele lumi
aferente divizării ar fi certitudinea insuportabilității pentru cei care le
locuiesc. Mi-a ajunge motivul imensității propriului afect pentru a primi în
chirie chiar și pe însuși Divinul.
În singura viață pe care o primim
avem dreptul la eroare și învățare, pentru că odată atinsă eternitatea, în acel
spațiu doar suntem, doar existăm într-o durere sau bucurie. Însă pentru
atingerea Cosmosului utopic ne topim în starea de veghe a zilei și ardem mocnit
în transele nopții. Îmi place suficiența când în ea nu mai aflu disprețul
sinelui sau păcatul lumii, chiar dacă această suficiență întâlnit-o-am doar în
starea finală. Trăiesc în mediocritatea unui timp indecis și eternitatea îmi
pare tot mai îndepărtată de ecumenismul care mă-ncearcă; un timp care-mi pare
tot mai interzis ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu