Neloialitate

Sunt nopți în care ispita recitirii notițelor vechi trebuie satisfăcută. Mă reiau prin recitire și nu suport decât ritualul aleatoriului. Dumnezeule, cum mă pot regăsi! În anii de început ai scriiturii eram un alt eu, mai atent la semeni decât la mine, mai viu în revoltă, mai plin de sensul unei nevoi precise, adică cel al cunoașterii vieții. Iubeam cu foarte multă pasiune naivă fiece respirație concludentă; mă agățam de semeni și dialogurile relevante. Mă preocupa durerea și drama umană, mă implicam până la sacrificiu în orice îmi părea nedrept, un abuz al vieții asupra unui destin oarecare. Deși acum ar fi foarte greu de crezut, atunci nu-mi păsa de mine mai deloc; contau doar suferințele contemporanilor eșuați în destine nefertile. Aveam putere și resurse pentru orice bătălie străină de propriile-mi nevoi. Nevoi?! Nu aveam ideea și nici nu întrezăream vreo perspectivă în acest sens. Timpul nu m-a sedus, m-a sedus în schimbare tocmai decăderea tot mai evidentă a ăstei lumi. Unde l-am uitat pe cel de atunci? Îmi lipsește acel eu doar în momentul recitirii. Aveam doar grija cărnii flămânde de sangvinitate, trăire și implicare. Orice simțire mi se potrivea. Mă simt trădat de eul actual. Cum de m-am putut uita? Unde m-am pierdut și de ce atâta apatie sangvină? De ce această nevoie nebună de viu, când nimic din ceea ce am fost nu mai zace în mine decât la nivelul unei nostalgii? În timpul de atunci, până în prezentul perfid, m-am trădat. Un soi de neloialitate mă încearcă acum ...