Adagio

Stau în cafenea și citesc. În căști, în surdină, îmi sună ultima descoperire Seventh Wonder. Pe măsuță doar espresso-ul, pachetul de țigări și scrumiera. Ridic capul și o văd privindu-mă de la bar. Discută cu barmanul, o mai veche cunoștință de-a mea. Estetică domnule, estetică! Se îndreaptă spre masa ocupată de subsemnatul. Se oprește în fața mea și mă întreabă:

-         Sunteți Florin, cel cu blogul revelație?

De obicei nu prea mă înham la discuții fără temei, dar mă prinde în starea de

indiferență vis-a-vis de orice ar avea lumea de oferit. Zâmbesc fără motiv și îi răspund:

-         Sunt cine doriți să fiu ...

Spre deosebire de mine ea nu zâmbește. Mă privește sfredelitor apoi

continuă la fel de calmă și sigură precum îi era mersul.

-         De ce scrieți așa?

-         Așa cum?! ... îi dau replica.

-         ... trist!

-         Cu cine am onoarea, domnișoară?

-         Corina ...

Nu primesc nimic, nici măcar o strângere de mână.

-         Domnișoară nu cred că trebuie să vă dau o explicație, dar doresc să vă

spun doar că nu sunt trist deloc. Sunt chiar sociabil și jovial, ”sui generis” ...

-         Scrisul dumneavoastră nu denotă pozitivism, sau jovialul. Trist

domnule Florin! Trist! ...

          Tace. Tac. Mă privește încă vreo cinci secunde, se întoarce și pleacă la fel de nepoftită precum a venit. Ajunsă la bar, se cațără pe unul dintre scaune și își reia conversația cu barmanul. Nici de această dată nu am primit ceva, măcar un ”scuze de deranj” ori un ”la revedere!”. Barmanul, amicul meu, se uită la mine peste umărul ei și-mi zâmbește. Clar că eu sunt subiectul conversației și că el i-a spus cine sunt. Nu merită să-mi bat capul cu asta. Scriu acum despre întâmplare doar să nu uit că mi s-a întâmplat. Atunci am preferat să mă întorc la lectură și espresso-ul meu ...