Moartea unui origami (VII)

-         Florin, îmi poți acorda răgazul unei tăceri, unei liniști edificatoare?

-         I-ați cât timp dorești. Nu plec nicăieri și nici nu mă grăbesc înspre ceva ...

A fost întocmai cum precizase la început, adică punctuală. La fără două

minute m-a sunat la interfon, iar la fix ora 16.00 îmi trecea pragul. Arăta foarte proaspătă. Eleganța ținutei împrumutase ceva din neglijența locuitorilor Olimpului; vorbesc aici de acea detașare puțintel arogantă care ține de aprecierea unei superiorități, obligatoriu evidentă. Ținuta ei era complet neagră, însă într-o ostentație calculată își aruncase pe umeri un șal albastru cu motive florale din cașmir. Cămașă neagră de satin, pantaloni negri drepți care cădeau perfect întins pe vârful pantofilor cu toc. Tocuri înalte, probabil 10 cm, și privirile noastre păstrau senzația - deloc comodă pentru mine - a unei egalități, în orice dimensiune ne-am fi așezat. Părul negru strâns într-un coc mic și discret dezvăluia în toată splendoarea destinul drept al liniei gâtului. Fără urma vreunui rid, gâtul acela ar fi putut fi obsesia unui gâde romantic, în tandrețuri cu moartea căreia-i promisese cândva perfecțiunea.  Mă simțeam puțin abătut în delirium, dar nu-mi puteam reproșa acest gând știind că ispita acelei perfecțiuni îmi usca buzele. Nu tânjeam la ceva din ceea ce-i aparținea. Cel puțin nu atunci. Căpruiul viu, sfredelitor sub ramificația rimelului și a creionului contur, se limpezise frumos în acea liniște reconfortantă. Aveam timp și pentru mine și chiar îmi doream să profit de el, așa că m-am căutat de background-ul nostru relațional. Rujul și oja în culoarea sângelui îi accentuau paloarea, iar de sub mânecile lungi ale cămășii, mâinile ei frământau iluzia unei adieri în discreția degetelor lungi și subțiri. Privindu-i mâinile care în mișcarea lină păreau a interpreta o partitură, într-un târziu am remarcat faptul că acea cămașă era prevăzută cu butoni; m-am uitat înspre modul de petrecere al nasturilor cămășii și da ..., acea cămașă nu era una bărbătească. Studiul asupra încheierii nasturilor l-am făcut rapid, unde altundeva decât în zona pieptului, ceea ce Ilincăi nu i-a scăpat. O clipire scurtă din gene urmată de o relativă îmbujorare. Nu eram sigur dacă am fost văzut, dar oricum nu mă deranja, pentru că eu știam că acea grăbită cătare a mea nu avea conotația posibilei ei interpretări. Dacă ea mă credea un prădător sexual, foarte bine, dar sub nici o formă nu mă atingea cu ceva această percepție; la acel moment eram indecis și așteptam abandonarea ei în confesionalul zilei.

          În dimineața acelei zile m-a sunat să mă întrebe dacă s-a schimbat ceva din ceea ce ea stabilise și eu aprobasem tacit. Așa a și pus problema, probabil reproșându-mi indirect lipsa concretului în ceea ce privește implicarea mea. Sau cel puțin, așa credeam eu atunci. I-am răspuns scurt, dar cu inflexiunea cântată a unei duioșii inutile: ” te aștept la ora stabilită ...”. Mi-a mulțumit pentru consecvență și a închis. Eu mi-am văzut de normalitate. Mi-am propus ca acea zi să nu fie diferită față de altele, tocmai pentru a nu pune presiunea așteptării pe mine. Tot ceea ce am făcut în plus a fost pregătirea măsuței de cafea. Cești mici de cafea, zahăr brun cubic, un vas termostatic mic pentru gheață, bourbon, cognac, apă minerală, un energizant mediu și unul puternic, vasul termos de cafea și un platou mic cu fursecuri au ocupat partea dreaptă a măsuței. Eram detașat pentru că asta îmi doream. Ținuta mea nu implica ceva pretențios, însă intuind eleganța ei am pus pe mine pantaloni de stofă negri, o cămașă neagră cu dungulițe albe discrete și cu un guer înalt la două rânduri de nasturi, și bineînțeles pantofi negri. Știam că folosește Secret Obsession, în consecință am ales pentru mine Luna Rosa de la Prada. Deh ..., doar nu era să fiu nițel mai prejos în aroma pielii. Hmmm! Parcă touși am dat acestei întrevederi mai multă importanță decât credeam. 

          Acum stăteam la masă, ea pe unul dintre fotolii, eu pe canapea. Profita din plin de răgazul tăcerii acordate și își odihnea capul ușor înclinat, sprijinindu-l în căușul palmei stângi. În schimb eu o priveam încă nedesprins de detașarea în care mă așezasem încă din dimineața zilei. După vizita la Axente Sever am realizat că mă agitasem inutil și că febra care m-a cuprins se datora încrâncenării mele de a știi totul despre cine este și ce-și dorește de la mine. Tuturor ni se întâmplă tremurul plăcerii dinaintea necunoscutului care promite altceva în afara rutinei; în rutina zilelor noastre ni se arată din toate câte ceva, însă acel ceva face parte din accesibilul unui destin oarecare. Și totuși, câți dintre noi nu și-au dorit măcar odată evadarea din acest oarecare?  

-         Ți-am adus un mic dar, insignifiant, dar care te reprezintă.

Își deschise geanta; scoase o cutiuță lungă și subțire învelită în hârtie neagră

susținută în împachetarea ei de o fundiță albă. ”Tipic ei, totul sau nimic, ori alb, ori negru!”, mă gândeam în timp ce cântăream în mână cadoul, pentru a-i intui conținutul. Din privire am întrebat-o dacă este cazul să-mi deschid cadoul, sau este pentru momentul singurătății ulterioare plecării ei.

-         Te rog să te uiți. Sper să îți placă ...

Surpins și nu prea. Intuiam că poate fi un origami, dar nicidecum

reprezentarea lui. În cutia cu capac transparent era întins un trandafir negru.

-         Black Rose origami, dragul meu domn. Exact cum te-ai descris tu, exact

cum te-am regăsit eu ...

-         Regăsit? ...

-         Da ... Te cunosc de când viața mea s-a schimbat. Când am fost adoptată,

acum 14 ani, tocmai terminasem cursurile școlii gimnaziale. Îmi cunoscusem părinții adoptivi încă de la10 ani, dar procedurile adopției au fost destul de complicate. Părinții mei mă vizitau săptămânal; în unele weekenduri mă lau cu împrumut la ei la Cluj, deși nu era permisă o astfel de practică. I-am rugat pe părinții mei să mă lase să-mi fac studiile liceale la Sibiu, ceea ce s-a întâmplat. În cei patru ani în care am studiat filologia la liceul Octavian Goga, ai fost singurul meu prieten. Chiar dacă îți sună patetic, te iubeam ca pe un frate mai mare. Prestai la un post de radio local. Te ascultam în fiecare seară, mai puțin în serile când mă aflam cu ai mei la Cluj. Dialogurile noastre, întâmplate doar în imaginația mea, erau fantastice, extraordinare. Felul tău de a fi, cel de atunci care s-a păstrat și acum – dar voi reveni la asta, dezvoltând ideea – mă ajutau să mă simt înțeleasă. Chiar dacă nu ai avut foarte mult de a face cu casele de copii sunt convins că îți poți închipui ce drame trăiesc micuții ... Acesta este și motivul pentru care am revenit la Axente Sever. Practic acolo m-am născut, m-am recunoscut și acolo mi-am început destinul. Nu am fost un copil fericit, deși tata și mama m-au răsfățat permanent, mi-au îndeplinit toate dorințele. Pentru mine și liniștea mea au făcut cercetări pentru a-mi afla originle. Părinții mei naturali, mai precis doar mama –pentru că despre tatăl meu nu se știe nimic, nici măcar identitatea – a murit imediat după naștere. Rudele mamei m-au refuzat pentru că aș fi fost un copil ”al florilor”, cum îmi place să-i numesc pe toți nefericiții ca și mine. Cel mai mare regret al meu, atunci când am părăsit Sibiul pentru a-mi continua studiile filologice la Cluj, a fost pierderea ta. Să trăiesc fără tine, fără forța răzvrătirilor tale, fără agresivitatea ta naivă, fără vocea ta ... a fost poate cea mai mare provocare a vieții. Atunci am realizat că mă îndrăgostisem de tine. Era o nebunie nemeritată, dar nu putem dicta ființei care-i sunt nevoile. Îmi lipseai doar în aparența existenței mele, pentru că în mine locul tău era permanența din imaginația conversațiilor noastre. Întâmplarea face ca după 7 ani de la despărțirea de tine să te regăsesc în nocturna unui radio local din Cluj. Nu-mi venea a crede că-mi reprimesc dreptul la visare. Vocea ta, firea ta mult mai matură și echilibrată s-au reîntors la mine. În scrierile tale spui că fericirea este o utopie, îți este străină, dar crede-mă ..., în acea noapte mi s-a întâmplat fericirea. Te regăsisem, ne regăsisem. Am ajuns acasă și am pornit radioul tare să te aud cu toată forța ta, să mă pătrunzi în fibrele ființei. În timp ce tu vorbeai umanității eu dansam cu tine. Nimic nu mai avea putere asupra mea, nici lacrimile singurătaților mele. După încă doi ani de ascultare mi-ai oferit încă ceva din tine. Ți-ai pornit blogul. Dumnezeule câtă pasiune irosită în râvna luptei cu Dumnezeu. Din acest punct de vedere nu se schimbase nimic, de la plecarea mea din Sibiu. Revolta ta își păstra tangența apogeului și nimicul în care insiști și acum ... Nici o speranță în redresarea ta spirituală! ... Te rog, să facem o scurtă pauză, timp în care mă servești cu o cafea. Voi bea doar din ceșcuța mea ... , a încheiat zâmbind.

          M-am executat fără grabă. Nu îmi puteam defini starea și nici nu încercam mai mult decât stăruința în răbdare. Nu aveam de gând să aflu mai mult decât își dorea și nici să forțez în vreun fel nota. Cafeaua umple golul ceșcuței, dar adaug doar un cub de zahăr, pe motivul înjumătățirii cantității. Din partea Ilinicăi nici un reproș. Înainte de a mă reașeza o întreb dacă își dorește și altceva. Îmi răspunde un ”deocamdată nimic ...”, și eu mă cramponez instant de acel deocamdată.    

-         Sunt 14 ani Florin, 14 ani în care m-am format și autoeducat abuzând

din plin de toate resursele memoriei mele. Am citit tot ceea ce am văzut și am auzit că ai citit și tu, te-am urmat cu maximă fidelitate în deprinderile și educația ta, doar pentru că nu am întâlnit pe nimeni ca tine. Ceea ce m-a frapat la tine mereu a fost conștiința ta, cea pe care tu spui cu o nonșalanță nimicitoare că ai anulat-o. Niciodată nu ți-a reușit asta! Florin, de aici vine toată forța ta! În momentele tale de furie ești un dezechilibrat demn de orice cămașă de forță, dar în același timp, în contrabalanță când se exprimă sângele rece ești de neînduplecat, ești rigid precum o stâncă răzleață în calea furiei valurilor unui taifun. Poate că mă exprim prea pretențios, dar Florin!... sper să mă înțelegi ... tu te ai pe tine, tu nu ai timp de tine așa cum am avut eu. M-ai privit și m-ai studiat în fel și chip, ai disecat în detaliu tăria cărnii și imprudențele, fragilitatea ființei mele. Nu e nimic de ascuns aici! Da! Am avut parte, mai precis puteam avea parte de orice poate primi sau obține o femeie ca mine, dar trăirile mele s-au limitat la etalonul tu! Toată admirația lumii nu prețuiește suficient dacă nu are o pornire animalică ca a ta, dacă instinctele nu se caută de sângerare. Îmi trebuie viul vieții și morții deopotrivă! Privește-mă! Doamne cât m-am gândit la acest moment în care îți voi spune asta! Îți vorbesc pe limba ta. Sunt ca tine! Vreau de la viață tot ceea ce are ea de oferit, dar îmi doresc să merit toate care mi le doresc ...

          Mi-aș dori să pot spune că Ilinca mă surprindea, că îmi provoca o maximă încântare, această transfigurare a ei. Paloarea ei dispăruse și sângele-i pigmenta carnea. Frumusețea ei de acum era indescriptibilă. Pe cât de aprinsă devenise ea, pe atât de reversibil eram eu. Îmi vorbise mai devreme despre echilibrul meu; acum îl simțeam stăpânindu-mă. Poate un altul ar fi profitat de această rătăcire a ei, poate că în adolescența mea nu aș fi ratat un astfel de moment, dar acum ... O simțeam exact cum se descrisese: un eu la o scară mai redusă, un eu mai tânăr, mai viguros, dar mai ales mai periculos, pentru că era un eu complicat de feminitate. Îmi era foarte dragă, mai ales după acest expozeu și știam ce am de făcut. O voi încuraja în descărcarea ființială; nu mă pot teme de mine, de fulgerele mele, atunci de ce m-aș teme de fulgerele ei? Incertitudinile în ceea ce privește simțămintele mele se risipiseră. Mă temusem pentru câteva zile de îndrăgosteală, nu mai era cazul. Ce nu știam încă și trebuia neapărat să știu, pentru a putea controla situația era dacă ea mă mai iubea. Fără echivoc, mă iubise, dar acum ...?! am decis să joc tare, dar cu inserții de prudență.

          M-am aplecat ușor peste masă, suficient cât să o țintuiesc cu privirea: 

-         Ilinca, draga mea, pot spune foarte multe, dar nu o voi face. Prefer să îți

ascult povestea până la capăt. Îmi doresc să nu mă înșel în privința ta. Doar din ceea ce mi-ai dezvăluit până acum, orice idee de a te răni mă va răni pe mine înzecit. Nu doresc să fiu perceput eronat ...

-         Florin, nu! ..., te rog, nu-mi fă asta! Nu te îndepărta! Ești rece acum și eu

sunt vina. Știu că nu te-am speriat cu nimic, sunt conștientă că ai avut multe experiențe; mai mult decât atât, această poveste a noastră, prematur pentru a o denumi astfel, dar nu mai contează ... are ceva unic pentru amândoi. Are sinceritatea noastră brută, această relație a noastră ne are pe noi, cei mai autentici dintre toți cunoscuții noștri. Florin, poate că această stare a mea, această devenire a mea îți va părea ca o obsesie pentru tine! Nu este deloc astfel! Te simt și acum cum te-am simțit din prima noastră întâlnire, din acea seară de la radio, de la Sibiu. Nu ai știut niciodată de existența mea pentru că am avut răbdare, pentru că am vrut să mă cunoști femeie, acea femeie care îți este utopie. O să-ți spun ceva cu care nu mă mândresc absolut deloc. M-am dăruit bărbaților, nu mulți, doar pentru a mă desăvârși și în arta dragostei. În toți acești 14 ani, cu precădere în ultimii șapte de când ai reapărut în viața mea, nu am făcut altceva decât cu gândul la tine, cu gândul la această seară. Sunt  pregătită  pentru orice, pentru extremele tale. Sunt pregătită să facem amor până mă atinge paralizia minții și a cărnii, dar în același timp sunt pregătită și pentru o eventuală alungare. Tu în schimb nu ești pregătit pentru finalul nostru. Pentru că da, ce a început acum o săptămână, mai precis acum 8 zile se va termina azi, sau mâine; timpul îl alegi tu, că este azi, că este mâine. Dar mi-aș dori să te decizi în timp util, pentru că în funcție de această decizie îți voi spune și care este cea mai mare rugăminte a mea, ultima mea rugăminte  la tine, asta însemnând și de la viață ...

-         Ultima ta rugăminte? Cumva și prima, pentru că nu te-am auzit rugându-

mă ceva. Ba da! M-ai rugat să nu te caut. Și eu ...

-         Acea rugăminte acum nu mai are nici o valoare; și au fost mai multe. Te-

am rugat să împărțim o cafea împreună, iar în singurătatea mea au existat mii de rugăminți. Acum te rog, te conjur să nu mă alungi. Să mă primești în tine precum o fecioară neîntinată afectiv. Să mă iubești măcar pentru o noapte, în astă noapte. Sunt a ta doar pentru că nu am putut aparține lumii. Va veni și vremea când mă voi dărui morții precum toți muritorii, dar acest moment nu a sosit încă. Sunt nebună din cauza acestei clipe, clipa unicei dorințe a unei întregi existențe.  Această clipă ține de eternitatea unei luzii, unei agățări de viață. Poate îți par nelucidă, dar viul este doar sangvin și afectiv. Luciditatea stă la pândă și orice gest care aduce a refuz îi va da frâu liber. Tu să nu ai nici un regret orice ai decide, pentru că eu nu voi regreta nimic. Dacă vei sta pe gânduri înseamnă că nu simți mare lucru ..., dar cum să-ți pot cere a simți ceva, dacă până acum opt zile nici nu știai de existența mea?! Pot să-ți cer orice Florin, pentru că te cunosc, te simt, te trăiesc! Eu sunt tu și tu ești în mine, total și apocaliptic ...

          M-am ridicat de pe canapea. M-am apropiat de ea. Mă privea fix. Fremăta. I-am întins mâna, pe care ea a apucat-o cu o forță pe care nici măcar nu o bănuiam. Mi-a sărit în brațe. Se lipise de mine. Respira întretăiat și mie-mi suna a lacrimi. O țineam în brațe strângând-o puternic dar în același timp delicat. Aveam în grijă să nu facă gesturi necumpătate. Nu era vremea sărutului. Cel puțin nu acum și dacă nu acum atunci cel mai probabil niciodată. A încercat să se desprindă din strânsoare dar nu am lăsat-o. Avea capul îngropat în scobitura umărului meu drept. O aud gemând ușor, apoi îmi spune la ureche ridicându-și ușor capul:

-         Te rog, măcar lasă-mă să te privesc ...

Slăbesc strânsoarea. Ilinca se îndreaptă din coloană, dar înainte de detașarea

din îmbrățișare își pune buzele pe gâtul meu, sub ureche. Mă sărută ușor pe gât, suficient cât să mă străbată fiorii fricii de capitulare și scap un binevenit ”Fuck! Jesus Christ!”. ”Mulțumesc dragul meu și pentru atât ... ” o aud șoptind. Se îndreaptă complet, îmi ia cu mâinile ei brațele pe care le încrucișează pe spatele ei, apoi se sprijină în ele. Mâna ei dreaptă se strânge la pieptul meu, iar mâna ei stângă vrea timid să îmi atingă pomeții. Își plimbă mâna apoi pe chipul meu. Pornește de sus desenându-mi ridurile frunții, apoi sprâncenele, urmărește forma ochilor, coboară pe linia abruptă a nasului, conturându-mi în final buzele. Ultimul gest: de pe buzele mele degetele ei se mută pe buzele ei, care le sărută. Ambele mâini sunt acum împreună în încleștarea degetelor ei fine. Mă privește zâmbind. E un zâmbet trist?! Chiar nu realizez. Prefer să-i stăpânesc căpruiul, să-i aflu taina. Nimic, nimic, nimic! ... mi-a furat echilibrul.  

          Se desprinde complet de mine, se descalță, apoi se reașează în fotoliu adunându-și picioarele sub ea. Eu mă întorc cu spatele și mă apropii de geam, Mă fixez în spatele perdelei și privesc spre nicăieri. Gândesc și nimic nu se adună în rațiune. O simt privindu-mă ...

-         Florin,... te rog să-ți aprinzi o țigară. Îmi place foarte mult aroma

țigărilor tale. Când vei termina țigara am să-ți rostesc și ultima mea rugăminte.

-         Ilinca, draga mea, dragul meu copil nerăsfățat al sorții, nu te grăbi, rogu-

te ... nu te grăbi! Avem tot timpul. Chiar îmi doresc să te rog să rămâi la mine cât îți dorești. Putem zăbovi între noi, în noi toată noaptea. Spuneai că ești ca mine și că mă cunoști. Atunci știi că am foarte multă răbdare. Acordă-ți răbdare, acordă-ne răbdare. Nu-ți promit nimic ...

-         Florin, te rog păstrează-ți decența. (o simt zâmbind și mă întorc să o

privesc; într-adevăr zâmbea). Tocmai pentru că te cunosc știu că vremea noastră a trecut. Mai clar de atât, îți spun că ea nu a existat niciodată decât în închipuirea mea. M-am pregătit și pentru asta. Timpul trebuie trăit permanent, tocmai tu spui asta, și dacă nu se întâmplă instantaneu trăirea atunci ... la adio! Rugămintea mea este următoarea: am scris o carte. Un jurnal mai precis, pe care l-am trimis unor edituri. Mi-a fost acceptat de mai multe edituri și m-am decis să-l public la Polirom. Am discutat cu cei de la editură și au fost de acord să-mi scrie prefața cine doresc eu. Eu te-am ales dinainte de a mă decide să public, în eventualitatea că voi publica pe tine. Mă gândeam atunci că acesta ar fi un motiv perfect să ne cunoaștem. Te rog să citești acest manuscris; astfel vei afla totul despre mine. Dacă va fi o lansare de carte te voi ruga să participi și să iei cuvântul. Editorul meu spune că scriu mai bine decât tine ... (râde) ... l-am rugat să te citească. Sună-mă te rog, după ce vei citi manuscrisul. Am încredere deplină în tine, dragul meu ...

          Manuscrisul se afla pe masă într-o mapă neagră de hârtie. Nici nu-l observasem. Probabil îl scosese din geantă în timpul cât eu priveam absent pe fereastră.

-         Florin, te rog să nu te superi. Acum voi pleca. Sunt foarte obosită. După

ce vei citi manuscrisul vei înțelege și de ce sunt atât de obosită uneori. Nu îți fă gânduri absurde acum, nu este cazul. O să te rog să mă aștepți pe hol, să mă ajuți să-mi pun paltonul și să mă conduci până la lift.

-         Ilinca, nu doresc să pleci! ...

-         Tu nu-ți vei dori acum, dar eu îmi doresc. Mulțumesc anticipat pentru

tot. Așteaptă-mă pe hol, te rog ...

           ”Ai dreptate! Ești ca mine!”, mi-ar fi fost de adăugare sau de completare, dar efectiv acum nu mai conta. M-am conformat și m-am dus pe hol. Din dulap am scos paltonul și am așteptat-o. A sosit. Frumoasă, delicată și seducător de persuasivă. Îmi predase lecția unei înfrângeri inutile. Puteam primi totul. Ea a venit cu gândul să mă mute în Olimp, eu am ales pământul.

-         Mulțumesc dragul meu! Pentru tot ...

M-a privit din ușa liftului. Înainte de a intra în lift, mi-a mai spus: ”Sună-mă

după ce mă citești, te rog”. Apoi s-a lipit scurt de mine și m-a sărutat scurt; mi-a memorat locul primul sărut, acela din spatele urechii mele drepte; eu i-am memorat aroma pielii, căpruiul din spatele pleoapelor închise, sub impulsul acelui sublim sărut ...

          Revin în sufragerie. În scrumieră ardea mocnit ceea ce a fost ”black rose origami”. Sunt mut! Clatin dezaprobator și dezamăgit din cap. Deschid mapa și scot manuscrisul. Îmi aprind o nouă țigară. Din nou șapte cuburi de gheață, din nou o picătură de bourbon. Mă uit la prima pagină a manuscrisului. Centrat, îngroșat și înclinat, cu litere de 36 stă scris titlul jurnalului ei:

”Moartea unui origami”