Conceperea în umilința-mi
insuportabilă trebuie că s-a pecetluit undeva între Acheron (râul tristeții în
mitologia greacă) și Piriphlegeton (râul focului). Între cele două maluri m-am
învățat să-mi fac veacul neputinței.
Oscilez între tristețea surdă a semenilor, care își sapă în mine apeducte
legându-mă de focul pasiunii cu care-mi devorez existența, și iubirea
nelegitimă pe care o car oferind-o celor întristați. Când îmi vorbesc despre
limite și le simt în mine se așează totul a tăcere; căci mă gândesc la cele
care vi le-am spus în șoaptă și atunci cine să mă audă, dar mai cu precădere să
mă înțeleagă?! Rostul fiecăruia s-a rânduit prin truda minții și râvna
afectului, dar când Divinul te-a uitat la marginea lumii accepți orice condamnare,
fie și la viață. Nu mă regăsesc în niciuna dintre formele sfințeniei, mai
degrabă mă identific cu chinul celui care traversa Styxul pentru a-i trece pe
semeni între lumi. Mie-mi port în luntre doar afectul. Am uitat când am murit
prima dată, am uitat de câte ori am murit și iată-mă ajuns și pe malul
curgătorului Lethe (râul uitării). Mi-s un Charon falit căruia Dumnezeu i-a
furat cârma și l-a pedepsit pentru îndoieli, lăsându-l pe o viață stătătoare
...
Unde pot afla măreția în toate
ăste? ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu