.jpg)
Este vreo diferență
între ”a fi” și ”a nu fi”, atunci când suntem animați de iubire? Indiferența dinaintea
iminenței morții devine certitudinea acelei anulări posibile doar în cuantumul
a două stării: starea vegetativă specifică abandonului determinat de o boală
incurabilă sau îndrăgosteala ireversibilă ca și trăire. Nu aflăm nimic rău în
momentele dăruirii totale și necondiționate; totul se năruie și doare după
finalul inevitabil. Imposibila împărtășire a vitregiei ulterioare iubirii ne va
contopi și descompune. Suntem în fiece particulă a spațiului dintre viață și
moarte, dintre iadul personal și promisiunea biblică a paradisului. Acest drum
infinit îl parcurgem cu o nedetectabilă voluptate dedicată speranței unei
reîntregiri a trecutului. Se trăiește doar în trecutul nevisceral al nostalgiei,
timp în care viitorul este săpat de forța disprețuitoare a rațiunii în
temeliile raiului promis; disprețul rațiunii este metoda neortodoxă a sinelui
de a ne condamna la veșnicia raționalului.
Eșecul în eros este
cea mai simplă definiție nonbiblică a absolutului. Tot ceea ce am fost devine septicul
care trebuie extirpat. Îmbibați în ura față de sine sau ceea ce am iubit învățăm
despre noi și semeni totul. Suferința atroce afectivă depășește orice suferință
fizică. Trăim fragmentar și sifdăm moartea. Ne stăpânim cu greu tendința
strivirii esenței vieții, de la vierme la om, de la verdele ierbii la transparența
eterului. În aste clipe viața se coboară din cotidian în berna nopților. Ni se
întâmplă furtuni și promisiunea eretică a gândului absurd al unui suicid; salvarea
noastră zace vie în ființialitatea stinsă în lașitate.
Îmi este silă de
lașitate și mediocritate, nicidecum de moartea care este o promisiune iluzie, identică
oricărei eternități biblice. Nu de iubire mi-e cu temerea ființială, ci de
abandonul în seninul nevisceral al umanității. Trăiesc cu spaima unui spectru
aferent unei lumi livide și lipsite de sensibilitatea luminii ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu