peste timp, în buza
vârstei
jumătatea mea de
veac
mă strunește-n
vârful crestei,
eu cu mine să
mă-mpac;
și nu-mi pot veni
în fire,
nici nu mi-am trăit
prefața,
dulce-i crunta
presimțire:
”oare mi se duce
viața?!”.
m-aș ruga de anii mei,
să mă întoarcă-n
odinioară,
dar privesc în
ochii mamei,
cum ne trece
timpul, zboară!
nu stau singur în
pustiu,
n-am să fug de
ce-mi rămâne,
viața m-a-nvățat să
fiu,
m-a hrănit cu vânt
și pâine.
eu din vânt
făcut-am ploaie
și din ploaie un descânt,
nu-i furtună să
mă-ndoaie
nu-s al morții pe
pământ;
știu! nu scap de
Judecată,
nu mă tem mai mult
ca alții,
nu las lumea
vindecată,
dar curând vom fi
ca frații.
versul meu mai
potolit
stă pe vama dintre
lumi,
n-a ucis, n-a
otrăvit,
anonim între
antumi.
mai trăiesc de-o
pagină,
prelungesc cât pop
popasul,
tânguirea din
rugină
nu-i de clopot,
mi-este glasul,
ce te-absolvă de-a
ta vină
când prin viață-ți
grăbești pasul…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu