monolog

”scrie! hai scrie!” tu mi-ai spus,

apoi ai adăugat: ”doar scrie!”,

dar gândul nu îmi e supus

nimic nu mă îmbie;

 

”de ce îmi taci?” m-ai întrebat

și-ai continuat ”hai, spune-mi!”,

mă simt mereu dezaprobat

și înglodat în patimi.

 

”mai fă un gest!” îmi reproșezi

să-mi înscenezi flagrantul,

eu sunt același, tu trișezi

și m-ai schimba pe altul;

 

”nu-ți sunt de-ajuns?” tu mă acuzi,

”îți irosesc tăcerea?”,

răspund sau tac, sau mă recuz,

nu-ți împlinește vrerea.

 

”m-am săturat definitiv”

a fost inevitabil,

nu te întreb din ce motiv

sunt genul reprobabil;

 

un deja-vu ne-a început

sfârșind în monologuri,

iubirea este un absurd,

iluzia celor singuri…