Natura omului e stranie. Nu suntem
capabili să ne alegem amintirile. Revin prin noi, ne petrec și se opresc în gânduri
oameni, locuri și clipe dintr-un împreună îndepărtat. Aceste amintiri păstrează
în ele chipuri, gesturi, mirosuri din ceea ce ne-a marcat profund, în timp ce
alte chipuri sau gesturi sunt uitate complet doar de către noi, lăsând urme în
alții care ne-au iubit. Alegem ce iubim formând șiragul de perle al
nostalgiilor, restul fiind trecut într-un întuneric nevrelmic, în cartea
nescrisă a irosirilor celor care ne-au prețuit fără să merităm. Este cartea
nefericirii pe care nici măcar nu am răsfoit-o, în timp ce prețuitorii noștri o
cunosc până-n cotorul ros de uitare. Iubim atât de puțin și irosim enorm, iar
șiragul de perle ajunge cât pentru o ultimă irosire. Dacă am iubi pe măsura dăruirii
înspre noi, viața nu ar mai fi o irosire, însă suntem făcuți doar pentru
preapuținul din care ne-am plămădit una, două sau trei vremelnice iubiri. Destinul
ne cere prin subconștient desăvârșirea și astfel ne vedem puși mai mereu să
alegem între bine și rău, dragoste și ură, arareori între viață și moarte. Suntem
mereu suma alegerilor noastre, ne adaptăm, ne sucim și răsucim doar pentru că
trăim cu frica de necunoscutul firescului mâine. Destinul nostru devine simpla
sau complicata poveste a vieții noastre dar nu conștientizăm și atunci
amintirile noastre se împuținează doar pentru că refuzăm iubirea în variile ei
forme, sub variile ei chipuri, gesturi, mirosuri. De ce ne îngrijim de mâinele
incert când clipa ne este mereu la
îndemână, clipa scurtă cât clipirea, fragedă dar plină de ceea ce suntem și
avem de oferit?! Ne îngrijim mai mult de sufletele celor pe care îi iubim decât
de sufletul nostru și în singurătate realizăm cât de puțin ne putem oferi prin
amintirile noastre.
Toate acestea ți le-am
împărtășit în clipele nostre, căci ceea ce noi am trăit sunt doar clipe față de
ceea ce am fi putut trăi, împreună sau separat prin alții. Acum îmi privesc
sufletul cum stă așezat într-o palmă goală. El așteaptă o strângere, un semn de
repornire al sensului vieții, în orice direcție. El așteaptă semnul, eu mă
întreb de câte ori trebuie să mor pentru a înțelege de ce este normal să trec
peste amintiri pentru a-mi face altele. Sunt un om scriind, un om care a
renunțat la certitudini pentru că a realizat că știe prea puține. Sunt pregătit
chiar pentru a recunoaște că nu știu nimic. Dacă totul se reduce la puținele
noastre amintiri atunci nu știm nimic. Suntem regi fără pământuri și supuși,
suntem un Dumnezeu disputat de agnostici, adică același nimic. Cu tine în lumea
mea mică am fost egalul Făcătorului lumii, fără tine sunt ca și fără mine, un
suflet așezat într-o palmă goală; sunt o curiozitate mondenă pentru cei care fără
să știe, caută să-și facă rost de câteva amintiri...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu