Din orice relație de prietenie
plecăm cu inima grea. Atunci dintr-o iubire cum plecăm?! Fără inimă?! Pare
prima și cea mai verosimilă ipoteză. Orice renunțare are un procent
descurajator de lașitate. Suntem pricepuți în a trece peste propria lașitate.
Ne rămân lacrimile, un plâns aidoma pierderii unei mâini norocoase, unice, în
blackjackul numit viață. Oricât de mult ne-am dori ca cineva, chiar și un
străin, să ne înțeleagă, degeaba. Doar cei care s-au hrănit din miezul iubirii,
au trăit cu seva ei, pot atinge culmile însingurării, pot trăi frisoanele
renunțării. Ridicăm capul din mâini și privirea fixează în palme frământările
tăcerii. Vorbesc despre aceleași palme care până-ntr-un ieri insuficient de
îndepărtat și străin astupau toate tunelurile cărnii, aceleași palme care
memorau inconștient geografia trupului tău dând astăzi amintirilor bazoreliefuri
reci, statuare, muza pietrelor tombale. Ca să trec peste amărăciunea
redevenirii oare este suficient să trec peste adâncul verzui al mării sau peste
adâncul albăstrui al cerului? Și apoi, dacă-mi va reuși acest exod, voi mai
știi cine sunt?, sau măcar cum am ajuns în purgatoriu? Dacă supraviețuim
muntelui durerii și apoi pustiului resemnării, purgatoriul nu poate fi decât
singura glumă pe care Dumnezeu și-a permis-o ca să justifice iertarea păcatelor
noastre.
Deunăzi, biciuit de nostalgie
mă gândeam că dacă ne-am fi iubit în vremea legiunilor romane Eros ar fi fost
alungat din Olimp pentru voyeurism; în timpul contemporanilor noștri Eros a
primit toate prenumele pământului și plătește pentru păcatul iubirii. Dorința
mea de-al suplini pe Eros s-a întors împotrivă-mi. Această apoteoză m-a
transformat într-un infractor sentimental târându-mă în zona laică a iubirii, a
platonismlui abrutizat. Ați trăit vreodată sentimentul orfanului iubirii?
Doar Dumnezeu îl trăiește în fiecare minut al existenței noastre, nouă ne este
dat doar pentru o singură dată și durează cât pentru restul vieții noastre
sordide. Orfan de iubire și marea iubire poartă stigmatul unicității. Iubim cum
ne pricepem și nepricepem, însă dincolo de orice metodă am folosi pentru a ne
împlinii iubirea totul se reduce la ultima îmbrățișare care poartă amprenta
iertării. Iubind, cu fiecare iubire nouă care ne dezvăluie evidența
fragilității omului, pierdem grădinile rânduite de Divinul în calea destinelor
noastre, ajungând să pierdem singura grădină dăruită premeditat sufletelor
noastre: Edenul. Și totuși avem dreptatea noastră pentru că nimănui nu-i este
de trebuință Edenul pentru a-și desăvârși singurătatea. Niciunui orfan al
iubirii nu i se potrivește fericirea și promisiunea ei în viața de după. În
eternitate intrăm cu tot bagajul adunat aici, cu toate amintirile bazoreliefice,
cu toate păcatele împlinite și totul în numele iubirii. Hărmălaia amintirilor,
secretul ascuns în seva nostalgiilor ne va îndepărta tot mai mult unul de
celălalt și va păstra pasiunea doar pentru spectacolul lumii, dar noi nu mai
aparținem acestei lumi. Când știi toate acestea, când te simți și te realizezi
ca un produs defect al iubirii îți vine să-i refuzi Divinului darul vieții,
însă, mereu acest însă... Nimeni nu se naște orfanul iubirii, dar mai toți
sfârșim astfel. Când mă gândesc că Divinul însuși este iubirea nu-mi rămâne
decât să mă întreb: oare ce am iubit?! Pe tine, pe mine, aproapele, păcatul, viața,
Divinitatea?!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu