Epistolă către nimeni (V)

Observ o lejeritate în a-i trata pe semeni de ei înșiși dar mi-e cu neputință a mă vindeca de mine. Cândva mă smțeam întreg și ceea ce încercam, uneori chiar reușind să duc până la capăt, venea dintr-un firesc al întregului. Însă pe atunci iubeam și mă simțeam deasupra a ceea ce sunt. Trăiam senzația că fac parte din planul măreț al Divinului, planul prin care Omul se împăca cu lumea, iertând și ceea ce se pregătea a deveni un păcat împlinit. Noi, trecătorii, vedem lumea cu încrâncenare, cu patosul care răzbate din povara sau bucuria noastră, în timp ce Omul care are timp și ne-așteaptă cu rândul este singurul care știe greutatea poverii. Dacă mi-ar sta în putere l-aș întreba: care-i povara mea grea, Doamne, să nu-l poți ajuta și iubi suficient pe cel care te iubește sau să nu ai pe cine iubi? Sunt unul dintre puținii asupra cărora timpul nu are putere aducând uitarea. O altă povară: să nu poți uita!

Sunt amalgam de gânduri. Sunt precum un tonomat în care muzica amestecă trăiri și amintiri neîncepute. E posibil a-mi aminti ceea ce încă nu am trăit?! Îmi lipsește timpul numai al meu, timpul în care orice stare sau trăire putea fi cuantificată, dusă până la capăt. În acest timp numai al nostru putem avem libertatea absolută, o lume dincolo de orice absurd ar pune Neînțelesul în noi. Undeva, cândva, cineva a spus: ”Dacă timpul e asemeni Divinului, atunci amintirile aparțin întunericului”. Mult adevăr găsesc în aceste cuvinte pentru că toate zvârcolirile vin din tenebrele noastre ființiale, vin din cămările sufletului unde am ținut durerea având ca sursă ce ne-a fost drag, ce am pierdut. Nu am simțit gelozia pentru nicio ființă, dar am simțit-o dinaintea ploii care-ți risipea mirosul pielii, al vântului care-mi refuza tâmpla pe tâmplă, al lunii care-ți ascundea surâsul. Acum timpul cuprinde doar ceea ce ne-a rămas, adună cicatrici noi, neînsemnate, îmi măsoară doar truda reeducării spiritului. Cui folosesc astfel de trăiri?! Înțelege cineva ceva din ceea ce i se întâmplă prin propria-i părăsire?! Ajungem să realizăm cât de puține știm despre sine, cât de puține am făcut pentru sine. Prea multe irosiri, mult prea multe! Prea multe suflete care găsesc o cale de a ajunge în noi, în fapt într-un noi care nu ne mai aparține. Cum naiba am ajuns suma propriilor refuzuri, propriilor eșecuri?! În final ne reducem la ceea ce suntem. El ne-a făcut asemeni Lui, suntem iubire, ne hrănim cu iubire, respirăm iubire! Am uitat cine suntem, cum suntem, mai ales am uitat să păstrăm frumosul și dragul în noi. Ce nu uităm va trăi dincolo de orice aventură cu care timpul rămas ne ispitește. Vocația ratării este doar o alegere personală, nu este ceva cu care intrăm în lume. Când stau în fața unui paradox refuz amestecul timpului, iar când timpul meu va ajunge la final voi sta în fața făuritorului timpului, îi voi povesti despre ce am iubit, cât am iubit și cât de mult am greșit iubind o singură dată. Niciodată nu-i voi mai cere timpului clipe pentru a iubi...