Epistolă către nimeni (II)

Sunt zile bune de când tac. În mijlocul unei tăceri stai doar dinaintea adevărurilor. M-am simțit precum un sodomit aflat într-o relație ciudată cu sinele, apoi cu viața. E ca o plimbare pe malul râului care ne desparte de lumea cealaltă și singura umbră care te urmează cu o imensă răbdare este luntrașul care acceptă ortul în orice monedă. Îmi revăd viața și-mi pun întrebări despre ce a fost bine și rău, sau despre ce aș fi putut schimba și unde am fi putut ajunge. Îți spun acum, într-un târziu de care nimănui nu-i mai pasă, că în privirea ta l-am regăsit întotdeauna pe cel care tu îți doreai să fiu, nicidecum pe cel care eu eram. Însă, mereu acest obsedant însă care lasă loc de altceva decât realului și raționalului, eu, cel care eram, mă mutasem deja în tine profanându-ți candoarea tinereții, înlăturând neștiința ta cu brutalele mele adevăruri. Până la invazia mea, în tine locuia singurul Dumnezeu pe care lumea îl știe și am pus în locul Lui adicția și arta de nepovestit a amorului. Am fost sistemul perfect în care liberul arbitru devine un cert candidat la moarte, iar cei supuși sistemului niște asistați cu destin incert. Mă comportam precum un adolescent gelos, însă sursa geloziei mele erau trăirile tale, trăiri pe care eu nu le mai puteam atinge și atunci ca un lepros fără șansa vindecării te-am infestat pentru a mă bucura de viață, dar nu de viața mea sau resturile ei, mai degrabă de viața trăită de tine. Prin tine am trăit ce eu nu mai puteam fi. Cândva am fost aidoma devenirii tale, însă acel ceva se pierduse într-un întuneric pe care nici Dumnezeul tău nu-l mai putea lumina. Am traversat împreună duminica orbului, tu în rolul lunei, eu în rolul eclipsei de soare. Lângă tine am trăit nopți în care îmi părea că mă iubești cu o compasiune moștenită din perioada locuirii Lui, acum am realizat că în fapt compasiunea era la mine și privea decăderea mea dintre oameni, decăderea ta dintre îngeri. Așa se întâmplă când iubești cu inserția unor frânturi de rațiune; iubirea devine un chin, un reproș al conștiinței asupra inimii, un reproș al inimii asupra destinului incert, adică al lumescului. Ne-am iubit, neîndoilenic ne mai iubim și acum, dar acum o facem inchizitoriu. Și pe ascuns. Suntem mistere pline de magia iubirii de odinioară, magie păstrată în întunericul de nepătruns al sufletelor noastre. Dacă ne-am da în vileag, Dumnezeu ar da foc lemnului, ierbii și lutului până ne ajunge unul dintre ultimele ruguri puse la capătul lumii, acolo unde singura umbră este luntrașul care acceptă ortul în orice monedă. L-am văzut de curând. Avem în comun singurătatea, răbdarea și credința. În cazul meu, răbdarea și credința au un singur gând, o singură speranță: înainte de a ne urca în luntre să ne dăm în vileag...

Nu mă grăbesc nicăieri. Nu știu de ce am impresia că nouă ni s-a îngăduit eternitatea!...