Sunt printre noi oameni cărora suferința nu le priește,
însă marea majoritate o evită. Se tem de țipetele surde ale durerii, de avalanșa
amintirilor. Pur și simplu nu fac față și atunci fug înspre semenii lor căutând
sprijinul în cei care la rândul lor au reușit să o ignore, chiar dacă această
ignoranță nu este decât o minciună. Sunt o ”rara avis” cei care-și acceptă eșecul,
cei care știu să-și trăiască, pentru ca apoi să se vindece, propria lor dramă.
Căutați-i pe cei asemenea nouă, cei care înțeleg cum să dizolve timpul pentru a
se coborî în infern pentru ca ulterior să revină în anonimat, acceptându-l.
Suntem un soi de Icar survolându-ne destinul, reușind detașarea de sinele
înfrânt, pentru ca apoi să ne acceptăm concretul rezemat de înțelepciunea
dobândită. E un război complet, fără prizonierat, deci fără martori. Ești tu cu
tine împresurat de ceea ce ai pierdut. Sufletul îți este sfârtecat, împrăștiat
pe toate distanțele impuse de timpul fiecărei amintiri în parte. Ești un gol pe
care îl simți doar în pauzele în care agonia obosește și tace doar pentru a-și
drămui forțele. Rațiunea te cârpește, bucată cu bucată. Rațiunea te coase cu o
sfoară înnădită din toate compromisurile făcute. Nu e deloc precaută. Știe că
timpul e un lux, simte cum gândul renunțării amenință ce a mai rămas din tine. Rațiunea
nu acceptă ambițiile josnice ale sufletului, care prin fiecare bucată cere
iertare, împăcare, sau rezolvări definitive prin împlinirea păcatelor. Rațiunea
nu acceptă amputarea afectivă, chiar cu riscul de a reconstrui sufletul sub
aspectul unui Frankenstein neînchipuit. Ea știe să ignore iluzoriile tale
șezători cu Divinitatea, dar fără să Îl alunge din tenebrele tale ființiale.
Acceptă furtunile proprii, zvârcolirile și te ține deasupra morții până când
aceasta se resemnează că nu e timpul ei, până când moartea descoperind
devenirea ta începe să se teamă. Știe să te poarte pe unde ai mai fost, știe să
te lase să privești prin ferestre tot ceea ce cândva însemna bucurie, poate
chiar fericire. Nu zăbovește acolo unde întunericul domină, mai ales dacă din
el răzbate cântecul de sirenă al iubirii pierdute, pentru că ea știe, ea știe
că singura trăire care contează, singura pierdere care contează, este iubirea. Sufletul
tău nu vrea să-și asume greșelile, compromisurile, însă o va face rațiunea.
Acestea sunt momentele unice în viață când rațiunea știe să ierte ceea ce
sufletul nu va ierta niciodată. Doar așa ne putem vindeca. Din aceste momente începe
recuperarea, noua devenire. Și în tot acest timp, indiferent de cât de zgomotos
sau sublim este cântecul sirenei, rațiunea coase, adună bucată cu bucată și
coase. Tu îți închipui că sufletul tău a luat forma unui Bombyx Mori pregătit
de un prim și ultim zbor spre o nouă iubire, dar rațiunea va lăsa în veghe un
ciob din ceea ce cândva a fost sticla ce-ți purta iubirea pe imensul marin al
desfătărilor sordide. Un ciob în care te poți recunoaște după ce rațiunea și-a
desăvârșit opera. Un ciob care se nu potrivește niciunei ferestre în care ți-ai
privit amintirile, un ciob în care nicio acustică nu se poate așeza. Din tot ce
ai trăit ți-au rămas șezătorile închipuite, singurul alibi pe care îl poți avea
înaintea morții, o altă femeie care vrea să-și răzbune înfrângerea…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu