Nu există o mare atât de adâncă
încât să te ascundă gândurilor mele. Port un stigmat prin căutarea acelei mări.
Mi-aș dori ca acest stigmat să primească valoarea unui om nou, care să nu te
știe, care să fie neînceput într-ale iubirii, apoi durerii și care să dea un
sens vieții. Omul nou nu are conștiința alergată pe cărarea amintirilor și nu
le știe povara. El privește doar înspre viitorul apropiat și este pregătit să
te primească. Tot el nu știe că este urmărit de umbra ta; o va știi doar din
clipa întregirii prin tine, pentru ca apoi să te iubească până la revelația
stigmatului, a lipsei adâncului mării. Dacă îl voi întâlni vreodată vom povesti
despre tine, despre ce ne leagă și ce ne diferențiază iubindu-te. Ne vom distra
pe seama lipsei amneziei și apoi vom deplânge consecințele ei. Vom avea în
comun ritualul iubirii și vom recunoaște cât de inofensivă este iubirea
dinaintea rațiunii de pe urmă, cea căreia i-am devenit supuși. Ceea ce scriu
acum pare doar un vis, o utopie; omul nou trebuie mai întâi să găsească adâncul
mării, fără ca el să știe. El ar trebui să primească iertarea pentru ce și cât
a iubit, apoi să-i dea Divinului cota de suflet pentru renaștere, pentru
redevenire.
Am căutat în istoria
marilor iubiri, celor consemnate, o fărâmă de legalitate care să permită
întregul extaz sufletesc și preaplinul desfrâului din carne. Pe cei care ne-au
știut și nu ne-au înțeles niciodată i-am sfidat numindu-le iubirea o extravaganță
domestică și întrepătrunderea trupească un travaliu casnic firesc, însă am
făcut-o pentru a găsi o scuză milei care răzbătea din iubirea noastră privind-o
pe a lor. Această joacă a ținut până când nebunia iubirii noastre ne-a imunizat
infestându-ne cu indiferență. Trecutul nostru ne-a făcut să ne simțim bine
obligându-ne la repetiție până la aprofundare. Știam pe de rost fiecare gest al
tău, fiecare zâmbet, fiecare sărut, fiecare atingere. Ai fost o adicție care a anulat orice idee de sevraj, cerând imperios moartea. Dar cum poți să-i
justifici Divinului ultimul gest invocând o mare iubire?! Cum poți explica
Divinului ce-i iubirea când prin definiție El este iubirea?! Cum poți
supraviețui fără să suporți judecata Celestă?! Acest innuendo, substitut al
uitării sinelui, poate fi puntea către omul nou?! Îți spun că poate fi! Am
devenit propriul meu Toma privind cu neîncredere la toată suferința de atunci, privind
cu scepticism la viul sangvin devenit cicatrice, privind fără vreo trăire la cuiele
smulse din răstignirea iubirii noastre. Acest Toma nu crede în nimic! Nici în ceea ce am fost, nici
în ceea ce am iubit, nici în judecata celestă. Acest Toma nu are nevoie de mări
adânci, el are nevoie doar de cuvinte și de liniște pentru a le oferi libertatea
să se așeze undeva. Toma nu are încredere nici în omul nou, poate că de teama
unei recidive sau pur și simplu pentru că nu are nevoie să creadă în ceva...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu