Amintirile unei cărți nescrise

         Ceva s-a rupt. Duse-se toate oriunde, cât mai departe de sine. Se pleacă abrupt într-un definitiv lipsit de orice formă a concilierii. Se pleacă cu frânturi de suflet și nu  mai afli nimic, ceva oricât de mic care să poată fi pus înapoi. Orice întoarcere în sine va deforma înzecit ceea ce deja nu poate fi definit. Deja-vu-ul este fructul interzis. Rămâi astfel: diform și fără tăgada unei vindecări. Smulgi laolaltă, răul și binele din tine. Viața pare un chin și prezentul a devenit infima dorință a devenirii. În tine nu e loc pentru reîntregire, din cauza amintirilor care întrețin hemoragia afectului. Te-ai legat de un nume, de o privire, de preaplinul cărnii, de orice te oprește-n nevindecare. Viața nu are un început, nu oferă un concret al sfârșitului. Totul pare incertitudine și deșertăciune. Vrei să renunți dar te temi. Te hrănești cu nostalgie construind iluzia unei desfătări târzii. Pentru ce? De ce? Pentru iluzia că totul se va sfârși undeva, între rândurile unei cărți pe care nimeni nu ți-o va citi. Semenilor le este îndeajuns drama lor, drama ta poate fi doar un model comparativ și nimic mai mult. Un motiv suficient pentru a nu-mi publica niciodată gândurile. Singura, ea hârtia, suportă orice! Noi avem limite! Mult prea multe limite, mult prea multe dureri, mult prea multe amintiri!...