Jocul de-a iubirea (I)

Jucăm același joc de prea mult timp,

te-aș întreba dacă mai sunt în tine,

în mine s-a mai stins un anotimp,

ce-a fost în ieri, azi nu ne mai susține;

și în tăcerea grea mă știu îngândurat,

întors în esențialul ce-mi revine,

orice va fi în mâine de-ndurat,

e mai puțin decât mi se cuvine.

Ce-i dacă mi iau la drum tristețea?!

Nu știi că te-am iubit și te-am urât?

Absurdă-n mine a fost pretenția,

să mă iubești carnal și cam atât!

Sunt prea mulți sori în vastul Univers,

din toți nu-i unul care să mă știe,

să mă-nțeleagă în al meu demers,

să ardă-n vid a mea melancolie;

când dorul tău mă duce în răstimp,

îi dau decepției ziua următoare,

încă iubesc același anotimp,

încă urăsc același răsărit de soare...