Dețin
și eu ca tot omul slăbiciuni. Nu mă caut de diferențe, însă mă știu vinovat de
toate aceste slăbiciuni, mai precis de lipsa mea de intenție în îndreptare. Toate
slăbiciunile mele sunt preambulul păcatului. În joaca lor imatură, poeții le-ar
numi preludii. Conștientizându-le, am căutat în rădăcina lor ceva care să mă
rușineze sau o legătură cu nevoia împăcării cu sinele, cu semenii și-nspre
finalul cugetării cu Divinitatea. Slăbiciunile mele m-au dezamăgit, pentru că
au legătură doar cu mine. Nu am aflat nici un vinovat(ă) pentru nevoile mele,
mai ales pentru cele ajunse dorință. Foarte adevărat că nu am aflat nici
privitori pentru spectacolul desfrâului interior. Actori implicați au fost și se
vor mai cere și alții, însă mi-aș fi dorit ca măcar unul singur să-și fi afișat
neutralitatea ori indolența. Ar fi fost îndeajuns pentru a mă pune pe gânduri,
pentru a-mi impune reflecția grotescului personal dinaintea conștiinței.
Conștiința mea nu suportă oglinda, însă conștiința mea adoră riscul. Uneori
chiar și pe acela de a nu mai fi. Conștiința este suma tuturor experiențelor personale,
plus rămășițele dintr-un ancestral neconștientizat. Conștiința este cea mai
înțeleaptă parte din mine, însă și cea mai slabă.
Nu mai pot
cu mine decât disprețuindu-mi slăbiciunile și conștiința, căci sunt
rezultatul războiului lor...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu