Sunt ce-am iubit

Sunt tot ce-am fost, tot ce-am iubit,

sunt neschimbat în toate,

nu-s pregătit de pribegit,

de vieți ramificate;

și zori mă prind sub geamul tău

neînduplecat în stare,

ascuns în mine, simt un hău

e doar pustiu, nu doare.

Din noaptea-n care ai plecat

mă-ntreb de tine-n suflet,

m-ai adorat, m-am prosternat

e prea târziu să cuget;

din toate cele care-au fost,

doar tu-mi știai sărutul,

prezent anost și fără rost

de ce-mi refuzi trecutul?

Cu tine totul se-ntâmpla

și toamna avea culoare,

căruntă-i primăvara mea

strivită sub ninsoare;

aveai un liber ne-nțeles

agonizant în carne,

iubindu-te, într-un exces

m-am dizolvat în marne.

Din mine face-o calfă cruci

zvârlite prin troițe,

iubirii-i dau în loc de rugi,

exil pe insulițe;

departe nu-s de adevăr

de-a noastră amintire,

de trupu-ți mirosind a măr,

de ce mai simt, ”Iubire” …

Poate e timpul prea târziu

și nu mai e speranță,

am fost întâiul, azi mă știu

sărac în doleanță.

Adio n-o să-ți pot șopti

în vrerea-mi taciturnă,

nu pot trăi, nu pot muri,

cât gându-ți dă diurnă.

Iubirii carte am să-i scriu

omagiu’ versului smintit,

îți las în scris curat și viu:

am fost și sunt, tot ce-am iubit!