Nevoi transformate
în neîmpliniri. Nenoroc cronicizat. Stări iritante adoima unui fetus orb. Toate-s
sculptate în măduva coloanei ăstui neam. Ne reprezintă până-n tremurul
ființial. Doar o singură trebuință nenorocită să ni se-ntâmple și cădem în
reveria unei reușite absurde. Câtuși de puțin ne este îndeajuns pentru
mulțumire! Ne temem să cerem totul, sau ne temem să primim (cu sau fără luptă)
ceea ce n-am gândit a merita?
Omul este frumos
numai când are. Ce?! Mai contează? Atunci când are. Că deține ceva neprețuit
pentru sine sau absurdul sinelui, că dospește pe iluzia unei reciprocități afective,
că se-nțeapă în laurii unei cununi false, nu mai contează ce să fie, doar să
fie. Mi-e drag de cel care care s-a învățat cu el, cu defectele și calitățile
lui, cel care și-a zidit malurile destinului, acceptându-se. Mi-e drag deoarece
acest om a coborât în abisul propriu și mirat de ceea ce a aflat în el, a avut
știința schimbării mirării cu disperarea recuceririi binelui. Vorbesc despre un
bine infim pentru cei care-l privesc, enorm pentru sine.
Pentru mine și
pentru tot ceea ce nu sunt mă aflu în starea unor nevoi infernale; pentru ceea
ce sunt nu există nevoie. Suspendat între un singur echilibru și amenințarea
tuturor dezechilibrelor posibile, mă privesc și mă refuz. Acum! ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu