Te urmez în spaima
unui ultim alint, după care trupul tău tânjește. Înainte de carne ți-a fost
spaima în suflet, nu pentru ceea ce va fi, mai degrabă pentru ceea ce ți-ai
dorit să fie și nu s-a îndeplinit. Și înainte de suflet ai fost în pavăza
spiritului tău liber. Doamne cât ți-am putut iubi libertatea spiritului!... și
nici nu știi cât de grea mi-a fost încercarea adorației pe care ți-am purtat-o,
stigmatul neajunsului, neîntregirii. Un abandon în acest te urmez e potrivnic ecoului a ceea ce mai rămas în mine, din noi. Stau
dinapoia unei nișe care cândva a întruchipat o fereastră și aștept stihurile
care să mă prefacă în cenușa unei evlavii ireversibile. Din mine să-ți facă
Dumnezeu fereastra prin care să privești viața, fără spaima unui ultim alint…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu