Paradoxul numit timp

Trecutul meu, îndestul de îndepărtat, își construia mâinele incert și pe analiza superficială a regretelor de moment. Aveam regrete ca orice tânăr, dar cu timpul, viața revelându-mi inutilitatea lor, m-am debarasat de ele. Prezentul are aceeași caracteristică de mai bine de două decade, mai precis lipsa regretelor. Orice gândesc, trăiesc și fac, conține o doză suficientă de pasiune astfel încât orice urmă de îndoială este ștearsă din registrul aferent introspecției. Încă mă pot păcăli, însă știu cu certitudine că regretele își vor lua partea foarte agresiv, proporțional cu slăbiciunile care mă vor dovedi cu timpul. Nu este vorba de principialitate, vorbesc despre procesul natural al îmbătrânirii, un proces care aduce cu sine și paradoxul timpului: nu îmi ajunge timpul pentru ceea ce doresc să trăiesc, am prea mult timp pentru mine astfel încât sunt obligat să gândesc. Și ce îi este mai la îndemână gândului, decât propria noastră persoană?!

Și dacă tot îmi dau târcoale regretele, îmi permit persiflarea momentană a principialității și las imaginația să-mi trădeze sângele reptilian. Mă întreb, acum când scriu: oare ce pot regreta?! Primul impuls îmi spune că pot regreta ceea ce nu am făcut, nu am văzut/vizitat, ceea ce nu am cunoscut, ceea ce nu am iubit deși merita. Din regretele menționate primele pot fi oarecum compensate, însă ultimul regret care m-a petrecut nu poate fi îndreptat. Ceea ce am iubit nu m-a așteptat, pentru că viața aceasta nu este un roman, este chiar viața în toate sensurile cuvântului. Ceea ce am refuzat înspre iubire s-a răzbunat pe mine prin iubirea-mi îndreptată spre indiferență. Neîmpărtășirea unei iubiri a născut drama individului în raport cu afectul lui, dar tot ea a și anulat-o. Nu este viața o derâdere luată mult prea în serios, adică în timp ce tu dai cuiva și ești refuzat, tu primești același lucru, iubire, în doză cel puțin egală și acea iubire nu-ți este de trebuință?! Știu că așa s-a construit lumea întreagă pe care nu o pricepem, dar nu din erori am învățat despre viață și despre noi, mai precis tocmai din regretele iscate din erori?

Viața are farmecul ei sincopic, însă timpul este cea mai mare zeflemea cu care ne confruntăm de la facere până la vecii vecilor, când va fi cazul ca vecii să devină o certitudine-n concret. La începuturi aveam prea puțin timp pentru a gândi pentru că timpul îl irosim pe trăiri și experimente. Trăim apoi perioada echilibrului, în care decomprimăm timpul și încercăm dozarea lui în cantitățile necesare rezistării prin și în existență. Finalul ne prinde cu timpul dilatat la maximul indiscreției regretelor și aproape inexistent pentru compensarea sau împlinirea mincinoasă a lor. În toate aceste etape un singur lucru este cert și continuu: secunda, minutul, ora bat la fel și își văd de ”viața” lor fixă ...