parfumul tău

 

parfumul tău, dulce-amară impregnare

stârnește organic dorința din trăire,

otravă pe suflet, carnală împreunare,

provoacă păcatul și calea lui spre săvârșire;

 

parfumul tău coboară-n defăimare

și inima rigid îngheață-n piept,

aroma lui mi-a duce a iadului savoare

și-o agonie când mă faci s-aștept.

 

parfumul tău provoacă remușcări

când plec și-mi jur că nu revin,

bourbon, tutun, ratificări,

te țin în minele sangvin;

 

parfumul tău ar trebui interzis

și expulzat de pe pământ,

cât îl păstrezi rutina mea-i un bis

și inimii îi ești veșmânt.

 

parfumul tău în fapt i-al meu,

îl porți din prima noastră noapte

sunt paradox în narcisismul greu

să mă salvez, nu se mai poate!

nu mă cunoști

nu sunt al tău, nu sunt sub jug

și-mi aparțin până la capăt,

destinul meu, iubiri pe rug

nu mă cunoști decât  în treacăt;

 

ce să-ți mai spun, nu mă proba,

eu mă trăiesc așa cum știu,

așa cum sunt e treaba mea

nu mă cunoști, n-am cum să-ți fiu.

 

sunt viu, nebun și improbabil

trăiesc la limită-n exces,

ce sunt înseamnă veritabil

nu mă cunoști, nu-s înțeles;

 

ce oare pot să-ți mai ofer?!

să tac, să fac tot ce-ți dorești?!

să fii a mea știu că prefer,

nu mă cunoști, deci ce iubești?!

 

nu-ți cer nimic, îmi dai ce poți,

ce ești, ce știi și ce-nțelegi,

sunt altceva-ul dintre toți,

nu mă cunoști, nu poți s-alegi!

 

nu sunt al tău, nu sunt sub jug

și totul se termină-n van,

iubirea înseamnă tăvălug,

nu mă cunoști, dar când iubesc sunt un titan!…

mi-e dor să te cunosc…

… doar pentru a te întâlni

cândva-ți scriam din vaga mea imaginație,

e greu să trăiesc doar pentru a mi-te-nchipui,

mereu sunt pregătit să plec, dar totuși dă-mi o destinație;

 

                             … pentru că știu ce ai de oferit,

îmi stai în gânduri așteptând acea schimbare

să-mi simt trupescul în fiecare răsărit,

substituie-mi tumultul cu-o blândă dezmierdare.

 

                             … pentru că nu te-am uitat

și-n mine un alter ego din altă viață își revine,

ți-aș fi completul care l-am premeditat,

beția din nectar divin, sălbăticia din jivine;

 

                             …  să nu mă mai lupt cu mine,

să mă înduri, să mă dorești, să mă trăiești,

preaplinul vieții să îl regăsesc în tine,

să-mi fie de-un răvășitor, așa cum ești și nu mai ești.

 

                             … să pot iubi și eu măcar odată,

să ardem împreună la temperatura unui viciu

și ființa mea de-a ta să fie veșnic înnodată,

să te iubesc nebun de tot și tu să-mi fi ospiciu!...

 

rutina

singurătății mele nu-i pot asorta nimic

și în oglindă adevărul mă condamnă,

secunda bate-n timpul anatomic

și sângele pulsează în mine inamic,

pentru tine, a mea doamnă;

mă întreb ce oare mă stârnește,

cum poate omul să reziste frânt,

ce gest al meu încă mai rănește

când umbra din privire-ți dojenește

și umbra mea s-ar pierde în pământ?!

 

pasiunea mea nu mai suportă martori

și-mi șterge chipuri vechi din amintiri,

în aparență cavaleri strălucitori,

în fapt bieți epigoni și de cuvinte negustori,

profani ai iubirii pozând în martiri;

în mijlocul la toate acestea tu,

cu simplitate devorând capricii,

din tot ce-ți dau îți faci atu,

da, slăbiciunea mea ești tu,

iar eu?!... rutina ta în vremea fricii!

 

îmi port rutina resemnat

chiar de oglinda mă condamnă,

îmi ești și vină și păcat,

sunt umbra din pământ amestecat

de umbra-ți din privire devorat!

și totul pentru tine, a mea doamnă!...

 

iubește ce e de iubit

te-am cunoscut în toamna vieții mele

când ploaia încă îmi trezea plăceri

albastrul tău, oglinda unei stele,

sunt toate-n mine, parcă au fost ieri;

mi-e greu să tac, să mă reneg și să m-ascund

sunt cel ce nu-mi doream să-ți fiu,

dar te strecori în inimă și-n gând

și-n mine toate se prescriu.

 

aș fi putut avea răbdare,

aș fi putut avea mai mult

și să nu plec cum am plecat,

să îți vorbesc, să te ascult

să fiu cu sufletu’ împăcat;

dar azi cuvintele-s aici,

și rostul lor e provizoriu,

nu-s lângă tine ca să-mi zici

că mă îndrept spre derizoriu.

 

sunt sincer, știu că m-am pierdut,

îmi ești, nu-mi ești și îți mai sunt?!

ți-ai luat puțin, ți-am dat mai mult

și n-am dovezi să mă confrunt;

mi-e greu să tac, să mă reneg și să m-ascund

dar tot ce-a fost s-a închis subit,

îți spun din inimă și gând:

”iubește ce e de iubit!”

 

dă-mi noaptea și renunț la viață

 

mi-ajunge o viață pentru-a te iubi,

să te învăț, să îți rezist,

aceeași viață pentru a nu-mi fi

ești vina în care tot insist;

 

din slăbiciunea lumii te-am ales

și ți-am jurat să-ți fiu loial,

mi-ai devenit un neînțeles,

prin tine soarta-mi dă-mi trial.

 

ți-am dat întregul meu ingenuu

fără să-mi iau despăgubire,

de la banal până la geniu

ți-am demonstrat despre iubire;

 

te-am împlinit așa cum știu,

necontrolat, definitiv,

ce sunt n-ajută, e târziu,

am evadat în relativ.

 

sunt multe ce doresc a-ți spune

dar nu ne mai întorc din drum,

să te iubesc mi-a fost misiune,

parfum de fericire-n scrum;

 

și dacă printr-o întâmplare

premedităm o dimineață,

îți spun din simplă răsuflare

”dă-mi noaptea să renunț la viață!”…

 

alb și negru

 

suntem extreme îndepărtate,

contururi vagi abia disting

și între lumi un crivăț care bate;

în noi ard focuri încăpățânate

care-ntrețin simțirea, nu o sting.

 

în țurțuri ascundem sentimente

și până-n primăvară subzistăm,

iubiri intrate-n falimente

scrisori de-adio, testamente,

și-n berna asta generală rezistăm.

 

nu-i rană-n mine ce să mă răpună,

în mine viața-i cu motiv;

ia tot ce vrei și le adună,

crescute sunt să mă supună,

să te iubesc ‘i-un conjunctiv.

 

firescul stă într-ale noastre gesturi

frizând condiția tuturor,

în lumea lor iubirea presupune costuri,

în alte lumi e pusă-n resturi,

în lumea noastră înghețăm de dor;

 

ce-mi spui și-mi faci stă în integru,

ce-ți spun și-ți fac stă în sublim,

ne-mbrățișăm prin crivățul alegru,

suntem extreme, alb și negru,

fii lungă iarnă, încă ne iubim!...