Dintr-un decembrie (VII) - Sângele tău mi-a ținut de sete și frig

         Fidel și discret confident am aflat în tine. Să știi că nu mi-a fost ușor să mă-mprietenesc cu această situație. În vremea noastră capriciile femeiești nu și-au dovedit existența, însă acum sunt convins că ele există. Ai devenit femeie draga mea și acest lucru nu se poate făr' de nebunie. Degeaba ți-a sădit destinul noblețea printre virtuți, ea nu va putea niciodată să stăpânească femeia în nevoile ei. Ți-am fost iubit și învățător și rolul de ucenic în ale vieții ți s-a potrivit de minune. Atunci când ucenicul îți este opus în sex și este atins de meteahna iubirii, celui care se știe experimentat îi este simplu. Rațiunea aferentă pasiunii, pentru că nu mi-ai uitat rostirea ”iubirea are uneori și ea rațiunile ei”, m-a prevenit despre tine. Instinctelor mele le-a fost la îndemână dominarea dinaintea instinctelor tale, însă împotrivirea lor simțită doar de mine m-a ținut în apropierea lucidității. Îți vorbesc acum despre aceeași luciditate pe care tu o cunoști în rostul ei, cea care-și aroga dreptul la renunțare la mine, lăsându-mă la discreția iubirii pe care ți-o purtam. Mândră și ușoară-i haina aceasta, căci ea ține de toate, fiind în același timp liantul contrastelor.   

         În pofida certitudinii că oamenii nu se schimbă, indiferent ce primesc sau li se întâmplă, tu ai reușit schimbarea. În fapt, tu nu te-ai schimbat deloc; te-ai descoperit crescând la incandescența disprețului meu oferit lumii și ai făcut-o fără să pornești în căutarea umbrei. Acest stoicism eu l-am interpretat ca fiind iubire, iar tu nu m-ai contrazis niciodată. Ți-ai pornit tulpina mlădioasă din rădăcinile destinului fără putința reversibilității. Pentru tine nu a contat deloc: îmi semeni, altfel nu am fi fost și reversibilitatea îți repugnă. Îmi semeni în sangvin și pasiune. Incandescența ta sangvină, în prezența tumultului meu, m-a adus adeseori în apropierea delirului hamletian și cu sângele tău m-am hrănit în agoniile mele. Adoram să te iubesc pe de-a-ntregul, să te posed visceral și sufletește. Îmi închipuiam mereu același scenariu: tu sângerând sălbatic în dermă, sub imperiul pasiunii mistuitoare să mă blestemi pentru orice cuvânt ori gest de neiubire, de superficialitate. Blestemele tale închipuite au fost unul dintre motivele rămânerii lângă tine, până la renunțarea acelui ultim decembrie. Dar până acolo mai sunt atâtea de trăit și de tăinuit, la fel cum sunt cele care vor urma să vie, să mă corupă, târându-mă dintr-un decembrie într-altul...

         Îți mai spun că destinul ne-a fost sculptat cu aceeași daltă.   

Dintr-un decembrie (VI) - Neclintirea din (ne)fericire

          ... sunt sigur că sunt frânturi de idei pe care le-ai uitat sau îți sunt favorabile într-o amnezie ușoară. Îți plăcea enorm să mă auzi divagând pe teme filozofice, mai ales în nopțile vii stropite cu neastâmpărul neînțelegerilor mele. Sunt adeptul celor concrete și palpabile și astfel multe întrebări pline de sindromul ambiguității mi-au îmbunătățit rutina cotidiană; foarte adevărat, uneori m-au împins într-o rătăcire dezrădăcinătoare. Mă ascultai cu o decență a iubirii care mă uimea. Sunt convins că nu te-ai schimbat și decența ta este unul dintre cele care-mi lipsesc. Monologam despre Dumnezeu și mă certam imaginar diavolesc cu El. Îi reproșam nimicnicia lumii, ratarea Lui într-omul ca și creație, indolența sub acoperirea Liberului Arbitru. Sunt convins că te amuzai în ascuns, însă într-un târziu am remarcat că acest amuzament devenise pentru tine o stare introspectivă  naturală. A gândi îți devenise totuna cu respirația. Te-am influențat în nonsensul simplității afective din relația ta cu El, căci pentru tine ceea ce fusese un refugiu devenise un teatru de război al rațiunii vs afect. Ți-am transmis tot ce a fost lipsit de pudoare în relația conversațională și afectivă cu Divinitatea, iar pentru tine ingenua, orice a fost cu putința unei hrane ființiale a fost ca o invitație la cină. Revoltele mele și cinele tale servite de mine au devenit un alt preludiu. Târziu m-ai acceptat ca iubit în carne, dar când ai acceptat desfrâul mi l-ai împărtășit deplin. Cum naiba să nu te fi iubit pentru toate păcatele asumate?!  

         Și acum afirm că singurul de neclintit în toate, în fericire și nefericire, deopotrivă, este Dumnezeu. Până la tine, draga mea amintire, mă consideram așijderea. Un neclintit în nefericirea mea, un neclintit în sarcasmul dăruit celor atinși de îndrăgosteală. Ce neghiobie mi-a fost de trebuință când mi-ai trebuit?! tu mi-ai adus decăderea din luciditate. A fost cea mai plăcută cădere trăită vreodată și de atunci orice cădere îmi provoacă regăsirea trăirii. Apoi, liniștea mea s-a dus și a doua oară, în momentul trezirii conștiinței. Conștiința nu m-a întrebat niciodată despre tine, m-a întrebat pe mine despre ce caut prin preajmă-ți. Culmea ipocriziei a constat în iubirea necondiționată pe care conștiința proprie ți-a purtat-o. Conștiința mea te-a iubit înzecit dinaintea rațiunii, care avea îndoieli. Cred că cel mai mult te-a iubit trupul meu. Mi-a fost feerie fiece trădare a cărnii prin tremur, sudoare și stoarcere până la epuizare. Nu este și acesta un mod de a iubi? În mine mai există totuși ceva neclintit. Dorința carnală. În blasfemia mea... sunt sigur că Dumnezeu te dorește la fel de mult!            

Dintr-un decembrie (V) - Pentru orice există un timp

         Nu m-am grăbit niciodată în a te iubi. Mereu am știut că pentru noi, fiindcă astfel acest noi nu s-ar fi întâmplat niciodată, există un timp. Să te iubesc cu complicitatea conștiinței a însemnat totul. Știam dinaintea celor care se împlineau despre cum va fi; adeseori am forțat mâna destinului doar pentru că aveam nevoie de nou, de ieșirea din captivitatea rațiunii. Știam draga mea că tot ceea ce înseamnă plăcere, beatitudine, bucuria clipei este doar o amăgire, un șiretlic al timpului. Am fost corect cu tine, cu noi, deși încă mă mai întreb uneori în sine, în serile care-mi aparțin doar mie, ce înseamnă a fi corect în amor și mai ales, de ce aș cuantifica aceste atitudini. E loc de rațiune când iubești? La mine întotdeauna a fost, cu precădere în târziul vieții, și-mi amintesc că ți-am vorbit adeseori despre rațiunea sentimentelor. Te protejam de scăpările lichide și reci ale lucidității și te rugam să nu mă iubești. Îți repetam obsesiv: să mă iubești îți va fi inutil și te vei condamna la singurătate. Ce-ți spuneam era expresia rațiunii. Sufletul meu tânjea după tine, după tot ceea ce însemnai. Corectitudinea mea, inutilă de altfel. nu ne-a folosit. Pe mine m-am mințit conștient, pe tine te-am iubit și astfel, te-am protejat tot conștient. Prea multă luciditate pentru starea în care dorești să exiști doar pentru simbolul filozofic al cifrei doi.

         Îți spun acum că nu m-am grăbit să te iubesc. Nu am făcut-o în sensul așteptării vreunei confirmări, am făcut-o pentru savoarea clipei, pentru degustarea iubirii în forma ei primară, pură și sălbatică. Senzualul se degustă și trăiește la fel ca vinul rafinat și vechi, la fel ca arta amorului. Tăcerile se asortau perfect îmbrățișărilor noastre conferindu-le puterea autenticității, hrănindu-ne spiritual prin veridicitatea lor. Trebuie să-ți recunosc; datorită ție am învățat să mă supun propriului suflet: până la episodul tu, sufletului îi făceam doar concesii. Negrăbindu-mă și iubindu-te am învățat despre tine, despre noi, însă mai ales despre mine, cel care credeam că le știe pe aproape toate. M-am bucurat de tine învățând despre conversațiile cu timpul. Le purtam în vremea timpului lecturii. Adoram să te privesc cum citești cu capul odihnindu-se în poala mea, conta doar momentul. Pentru mine timpul lecturii era parte din preludiu. Îmi lăsă plăcuta impresie reușita micii înșelătorii a seducției clipei. Ea (clipa) se oprea doar pentru a ne urmări îndrăzneala gândurilor puse în practică. Timpului îi place dezrobirea, că este a spiritului, a minții sau a trupului, nu contează, să fie doar libertate. Firea ta știe să seducă clipa, la mine se întâmplă doar când rațiunea mă căinează impunându-se.

         Ești prezentă și timpul nu s-a scurs parcă. Încă simt prezența clipei oprite. Pe mine mă ascultă, pe tine te caută...               

         

Dintr-un decembrie (IV) – Primul sărut a fost primul păcat împlinit...

       Am așteptat prea mult primul sărut. Afirmația aceasta este recentă, pot spune chiar prezentă, pornită din inima melancoliei care mă-nsoțește în sordida rânduială a cuvintelor pe care tocmai le așez într-un firesc al absurdului. Pentru că e absurd zeiță să-mi mai stea sufletul înghesuit în imensitatea vidului, acum când tu nici măcar nu-mi ești prezență. Mă încurc și descurc în mine, cu același tine absent. Pentru mine în acel decembrie în care te-am întâlnit, lumea devenise un templu în care cu persuasiunea sufletului care-mi surprinse ființa, te căutam. Te găseam mereu în același loc, parcă așteptându-mă pentru ispășirea unei pedepse. În zvâcnirile tăcerilor  noastre mă gândeam adeseori că unul pentru celălalt suntem cea mai cumplită pedeapsă, cumplit de frumoasă.

Prima zăpadă nu mi-a adus nimic, nici un gând al refugiului. Pe atunci râdeam de îndrăgostiți și lăsam frâul liber ridicolul în anarhia cultivată de practicienii iubirii;   în același timp mă dedicasem căutării din templul lumii tale. Scriu aceste rânduri și mă regăsesc în anarhia de atunci. Mi-e interesant și nepotrivit faptul că nu ne-am certat niciodată. Am ratat multe în absența unei dispute; acum îmi vin în minte multe, însă m-aș opri la amorul împăcării. Dacă mi-ar fi și-n vrerea rațiunii te-aș aduce înapoi pentru a mai împlinii ce a rămas neîmplinit. Sufletul meu și-a pierdut suplețea de atunci, nu mai rabdă fuga înspre alte destine necitite încă și o împlinire în acest decembrie ar însemna să prinzi rădăcini definitive în mine. În acel al doilea decembrie ți-ai înfipt nedelicat mugurii iubirii tale în fertilitatea sufletului meu, dar mie nici că-mi păsa, pentru că-mi plăcea să te iubesc cu durerea înmuguririi tale în mine. S-a întâmplat primul sărut! A fost ca prima ninsoare dintr-o toamnă târzie; nu a durat mult dar a fost cu supliciul intensului nedeslușit, acel intens care impune un mai vreau, mai dă-mi, mai stai.

Cât de șubred este sufletul în fața nevoilor primare. Primul sărut mi-a stins incandescența lucidității care-mi striga tot mai slab dintr-un oarecare îndepărtat aflat în mișcarea infinitului: ți-a venit rândul la iubire. Atunci am crezut în minele ascuns lumii și mie, în decesul sinelui și în începutul totului care urma să vie. A fost primul păcat împotriva mea, împotriva străduinței ființiale. Am fost răpus de un amor nebun, frumos și absurd. De la păcatul meu au pornit toate păcatele tale, cele împlinite. Mi-aș dori să știu că nu am fost iertat pentru cele neîmplinite, dar nu voi afla asta niciodată. Niciodată nu mi-ai suportat rațiunea! Acum trăiesc unul din rarele momente când mă simt la rându-mi insuportabil. Din fericire mă cert eu pentru amândoi. Să mai trăiesc încă o dezamăgire îmi aduce iminența unui nou păcat dus la împlinire. Îmi plac păcatele. Îmi amintesc cum le iubeam. Tu ce mai faci?!...       

Dintr-un decembrie (III) - Îmi aparține doar ceea ce sunt

           ... și din al doilea decembrie împreună, în cele din urmă mi te-ai oferit și tu. În primul decembrie ne-am făcut concesii doar în netihna gândurilor. Atunci timpul ne răsfăța așezându-ne pe fiecare în gândurile celuilalt fără să țină cont de distanțe. Marmura pielii tale îmi seducea imaginația. Imaginar mi-am permis să te iubesc în toate, să te posed sălbatic și repede pentru ca amorul nostru să-ți lipsească, să mă rechemi în tinele flămând. În aceleași fugare secunde ale gândurilor îți înșelam căutările sufletești dovedindu-mi fățiș nevrednicia dinaintea dorinței tale. Atunci nu mi-am dorit să fiu apa care să-ți stingă văpaia cărnii, m-am limitat nemernic la fermitatea vântului care s-o întrețină. Acest scenariu imaginar l-am gândit pentru noi ca un preludiu pentru ceea ce am avut ulterior. Într-adevăr am împărțit acest prelung preludiu. Când te-am înțeles și acceptat ca femeia plecată pe calea desăvârșirii mi-a fost prea târziu. Ție nu. Ai mai fi avut răbdare, eu îmi devastasem deja cămările întunecate ale sufletului. Eram hămesit de furia unei iubiri ce se cerea împărțită. Într-un alt dintr-un decembrie, nu am idee al câtelea, îți voi povesti cum mi-a fost în acea de-atunci, ultimă foame. Au fost atâtea decembrie aromate cu scorțișoara merelor coapte, încât nu este loc de regrete. Dacă mai este ceva loc, atunci poate de dor...

         Al doilea decembrie m-a împlinit. Nuditatea ta mi-a revelat bunul gust al Divinității. Te-a sculptat frumos și cu finețe. Nu doream să știu ce destin ți-a pregătit, m-am bucurat că fac parte din el. Soarta m-a răsfățat să fiu eu cel care să te inițieze în ale vieții, însă am plătit un preț pe măsură. M-am obligat să pun hățuri instinctelor și să pun stavilă cuvintelor adunate în pâlnia minții. Am învățat să tac. Mai mult decât atât, am învățat să-ți ascult tăcerile; apoi am învățat să comunic cu ele. Din mare am devenit fluviu, iar furtunile le-am stins în delta dorințelor mele.  Astfel am învățat să mă vărs în tine. Înțeleptul Esop spunea că există pe astă lume trei calamități: focul, femeia și marea. Cu tine le-am avut pe toate și prin tine adeseori am sfidat moartea. Ai un merit în ceea ce sunt. Este tot ceea ce mi-a rămas, tot ceea ce duc peste tot cu mine. Invariabil, astfel te port în mine și acest sentiment insesizabil mă bucură. Cum altfel aș putea să-mi explic uneori zâmbetul iscat din senin, fără motiv, în odihna chipului?!...    

Dintr-un decembrie (II) - Iubește ca să fii iubit

         Totul este să nu te temi. În fapt, aceasta este secretul. Să nu te temi de iubire. Să nu existe temeri în a iubi și a fi iubit(ă). Căci indiferent cât de aspră poate fi această trăire, toate cele rezultate din împărtășirea iubirii cândva vor fi lăsate în urmă.

         Recunoaște-mi măcar acest merit. Deși îmi amintesc cu limpezime despre prima rostire te iubesc, eu am fost cel care a spus-o primul. Confesiunea primordială trebuia împlinită pentru că totul pare mai ușor după descărcarea emoției. Ți-ai eliberat ființa de greutatea tainei. În cel mai nefericit caz, chiar și în eventualitatea unui refuz, rămânem cu incertitudinile. Nu m-am temut de lipsa reciprocității, fiindcă întotdeauna când iubești simți dacă trăirea îți este împărtășită. Pentru unul ca mine totul se joacă pe o singură mână, fără a alege momentul, căci orice așteptare a momentului mă umplea de frica unui refuz.         

         Atunci când ți-am spus-o era iarnă, nu aceeași, însă tot un decembrie. Nu aveam zăpadă și nici mirosul merelor coapte. Aveam doar mirosul adrenalinei plecat din fiara stârnită. În aparență eram calm, însă în mine fiara era pregătită pentru ripostă, pentru devorare. Agresivitatea mea psihică era pregătită doar pentru temerile tale, pentru necunoscutul care-ți eram atunci, nicidecum pentru tine, întreaga. Tu aveai pavăza unei singurătăți asumate pe care mi-ai împărtășit-o doar mie. Un scut firav pentru forța mea, însă suficient pentru autoeducația altruistă cu care mă procopsisem în vremurile dinaintea neînsemnatului noi. Neînsemnat numesc noi-ul care am fost în anonimatul umanității, căci pentru ceea ce am fost însemna punctul din care pleca și se reconstruia universul. Îți mai amintești cum știam a te iubi? Te iubeam cu patima imposibilului, cu patima acelui nu mai pot, nici cu, nici fără tine. Iubindu-te cum îmi stă în putințe, te-am iubit în tot dimprejurul și înăuntrul tău. Poate am greșit iubindu-te peste toată ființa, căci poate te-am iubit inegal și insuficient, în unele clipe foarte probabil și în niciundele unde nici măcar nu erai. Câtă risipă și totuși câtuși de puțin te-am iubit. Ce-am risipit a revenit în mine și mai intens, însă parcă în același ridicol nicăieri.             

         Cât m-ai iubit tu?! Voi păstra numai pentru mine...

Dintr-un decembrie (I) - Prolog

          Nu știu ce-mi lipsește mai mult, tu ori iarna? Cred că nu mă pot descurca chiar dacă destinul m-ar bucura cu vrerea unei alegeri. Simt și știu că tu faci parte din iernile mele; mai știu că nici o iarnă nu-mi priește fără mirosul tău amestecat cu cel al zăpezii și merelor coapte. Atunci iubeam frigul pentru că mă încălzeam cu tine și în brațele mele se odihneau două suflete. Când oboseam, tu aveai grija noastră și zâmbetul tău îmi alunga orice neliniște pornită din greutatea cerului cernind care-ți putea cădea oricând pe umeri. La fereastra sufletelor noastre ne colindam cu rândul și bucuria de a fi se topea în zeama merelor coapte.

         Am fost tăceri certe precum toate sufletele robite în iubire. Adormeai înaintea mea și atunci îți unduiam tâmplele în leagănul unei adorații nerostite. Îngânam în șoapta minții poezia lumii și mă gândeam că pentru tine au fost scrise toate poemele rânduite în nisipul timpului captiv în clepsidră. Îți amintești că în joaca noastră uram clepsidra, pentru că unealta timpului era dovada că suntem trecători, că pentru orice sosește și timpul negurii? Nu-ți amintești, pentru că nu ți-am spus niciodată, pentru că acest joc era doar al meu. Nu-ți vei aminti multe din cele pe care eu le știu și acum pe de rost și care-mi lipsesc în linia infinitului. Sunt multe pe care nu ți le-am spus, fiindcă mă gândeam că timpul care ne ascunde neajunsul lui va fi generos, dacă nu cu noi, atunci măcar cu ceea ce noi avem unul pentru celălalt. Am adunat la marginea comuniunii noastre toată pizma lumii, dar i-am răspuns cu tăcerea dintre noi.

         Acum iarna nu mă răzbește nici în gânduri. Serile mele le-am dat ploilor toamnei; mi-am păstrat gândurile pentru iarnă, atunci când ea își va dori să vie. Iarna aceasta va veni în lipsa ta și nu-mi va aduce decât mirosul merelor coapte. Sub brad voi găsi o tăcere grea, iar la geam vor fi colinde pentru aripile de foc ale gândurilor mele. Voi alunga orice liniște asemeni tăcerilor noastre; o voi ascunde în pietre și pietrele le voi arunca în ghețurile mele sangvine. Când va ninge îmi va fi dor de pietre...