iubito, fă să plouă!...

știu! lumea toată are prea multe poveri,

cuiva să-i pese?!... ne va rămâne nouă,

cumva să-mi treacă de-ale lumilor dureri,

te stărui și te rog, iubito, fă să plouă!...

 

deși nu-i pasă ea ne-ar vrea plecați

și ei ne-ar despărți cu brațele-amândouă,

în jurul nostru, tu privește! semenii-s turbați,

să-i pot ierta, așa cum poți, iubito, fă să plouă!...

 

poate ne-ar fi mai bine singuri pe pământ

să nici nu știm cum omul ne insinuă,

iubirea noastră nu e simplă vorbă-n vânt,

să dăinuim peste cuvânt, iubito, fă să plouă!...

 

afară-i timp neliniștit și toate-s împotrivă,

cei negrii-n suflet se ascund de rouă,

e trist privind perfida ura ce-i captivă,

să ne păstrăm, să ne-avem, iubito, fă să plouă!...

 

se întunecă peste oraș și câinii lanțu-și rup,

poate cu toții vom intra în noaptea cea continuă,

să ne apăr iubirea, sunt om și corb și albul lup,

iar de în moarte mă corup, iubito, fă să plouă!

 

când voi pleca, te rog să ierți, să nu mă plângi,

iar lumii spune-i: ”tot ce i-a fost frumos, vă lasă vouă!”

am să te-aștept, cândva din urmă ai să mă ajungi,

și când ți-e greu și noapte aici, iubito, fă să plouă!...