Mă curg înspre
tine cuprins de o voluptate secătuitoare. Și mor!...
Fixez plinul albastru și rece
al astrului nopților noastre și mor! Mă sting precum valul vlăguit de
împotrivirea țărmului și aștept. Am luptat dincolo de orice închipuire a
putinței umane pentru a păstra flacăra iubirii mele în conturul umbrei tale. M-am
zvârcolit cu forța furtunilor din largul inimii tale și am rămas singur în
mijlocul lor. Știu că în mijlocul vijeliilor nu se aude chemarea mea și nici
ruga iertării. Tăcerile amanților adunate în veacurile robiei iubirii ne-au atins
cu a lor răzbunare...
Pleacă, dar
lasă-mi tandrețea iubirii mele. Nu lua nimic cu tine, în afara ta. Lasă-mă
singur în mijlocul nelumii tale dezlănțuite, însă lasă-mă complet, așa cum
sunt. Să mor în mijlocul vijeliei și ea să-mi ducă la liman iubirea. Sigur o va
găsi cineva, se va îndura și poate cumva, mă va salva de mine. Poate iubirea se
va întoarce la mine la brațul altei iubiri și-mi va oferi putința unui reflux
sub același albastru astral, nocturn și rece...
O ultima rugă
către tine! Pleacă cu tăgada eliberării tale, însă răcorește-mi sângele. Prin vene-mi
curg nelumile furtunilor tale...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu